EXCLUSIV Securitatea României în 2025 (I). Anul unui nou tip de conflict: Rusia nu atacă direct, ci te obișnuiește cu prezența ei

Într-o noapte din toamna lui 2023, într-un sat din Delta Dunării, telefonul a sunat înainte să se audă orice altceva. RO-ALERT. Apoi încă unul. Deasupra, un sunet greu, metalic, care nu semăna cu nimic obișnuit. În 2025 acest tip de eveniment nu mai era izolat. De cealaltă parte a Dunării, porturi ucrainene erau atacate. De partea aceasta, România își activa din nou procedurile: militari, jandarmi, poliție, primării. Comunicate scurte și avioane militare ridicate în aer. Asigurări calme. Dimineața, câmpurile erau la fel. Oamenii plecau la muncă. Oficial, nu se întâmplase nimic grav. Și totuși, ceva se schimbase.

Pentru prima dată, securitatea nu mai era o noțiune discutată la Bruxelles sau în documente strategice. Era o experiență trăită direct - noaptea, în sate, pe telefoanele oamenilor. 2025 nu a fost anul unui atac asupra României. A fost anul în care România a înțeles că linia de securitate nu mai e o linie pe hartă, ci o zonă de fricțiune zilnică.

Frontiera care nu mai doarme

Dronele rusești și sfârșitul ideii de „incident izolat”. Până în 2025, frontiera României cu Ucraina era discutată mai ales în termeni logistici: rute de transport, culoare de solidaritate, porturi. Războiul era „aproape”, dar încă delimitat. În 2025, frontiera a devenit activă.

Atacurile rusești asupra infrastructurii ucrainene de pe Dunăre au început să producă efecte directe pe teritoriul românesc: traiectorii de drone care se apropiau periculos, fragmente căzute, alerte aeriene. De fiecare dată, explicația oficială a fost aceeași: nu există un atac asupra României, nu există intenție directă, nu există escaladare. Din punct de vedere juridic și diplomatic, formularea a fost necesară. Din punct de vedere al securității reale, însă, frecvența a schimbat totul. 

Când „izolat” începe să-și piardă sensul. Un incident poate fi izolat. Două pot fi coincidență. Dar când episoadele se succed, problema nu mai este intenția, ci gestionarea presiunii. Pentru fiecare alertă, statul reacționează corect. Procedurile funcționează. Lanțul de comandă rezistă. Dar securitatea nu este doar despre reacție corectă. Este despre cât timp poți susține reacția.

În 2025, România a intrat într-un tip de conflict care nu apare în declarații: uzura sub prag. Nu un război declarat, ci unul care consumă atenție, resurse și nervi.

Războiul dronelor: mic, ieftin, persistent. Dronele sunt armele perfecte pentru acest tip de presiune. Nu produc distrugeri majore pe teritoriul României. Nu declanșează automat crize diplomatice. Dar sunt persistente. Costul pentru cel care le lansează este mic. Costul pentru cel care le gestionează este mare: instituțional, financiar, psihologic.

În 2025, tema apărării contra dronelor (C-UAS) a ieșit din zona tehnică și a intrat în cea strategică. Nu sistemele mari contează aici, ci capacitatea de a gestiona zeci de situații mici, fără erori și fără oboseală acumulată. Este o apărare care nu se vede când funcționează și explodează mediatic când greșește.

Frontiera ca rutină de criză. Pentru comunitățile din zonă, frontiera a încetat să mai fie o linie simbolică. A devenit o rutină de criză: alerte, verificări, explicații. Apoi din nou. Pentru stat, provocarea nu a fost voința, ci adaptarea. Proceduri gândite pentru excepții au început să fie folosite des. Iar orice procedură, folosită prea des, se uzează.

2025 a fost anul în care România a învățat un lucru incomod: securitatea nu mai este despre prevenirea unui eveniment mare, ci despre gestionarea repetiției. România nu a fost atacată în 2025. Dar frontiera ei a fost testată constant. Iar testele repetate nu sunt neutre. Ele schimbă statul și felul în care oamenii înțeleg ce înseamnă siguranță.

Războiul tăcut

Războiul hibrid: când Rusia nu te atacă, ci te obișnuiește cu prezența ei. Dacă dronele au fost partea vizibilă a anului 2025, războiul hibrid a fost partea care a lucrat în tăcere. Nu s-a manifestat printr-un moment decisiv, ci prin acumulare. Nu prin șoc, ci prin repetiție. Războiul hibrid nu începe atunci când cineva spune ceva. Începe atunci când realitatea începe să se repete suficient de des încât să nu mai pară excepție. În 2025, România a intrat exact în acest tip de conflict.

Adresarea directă nu arată ca o amenințare. Mult timp, România a fost tratată de Rusia ca fundal: flanc, spațiu, zonă de tranzit. În 2025, această relație s-a modificat subtil. Dronele nu au apărut o singură dată. Alertele nu au fost accidentale. Fragmentele nu au fost episoade izolate. Mesajul nu a fost „vă atacăm”. Mesajul a fost „vă putem atinge fără să schimbăm nimic”.

Aceasta este adresarea directă în războiul hibrid: nu ridici miza, nu declanșezi mecanismele clasice, dar intri suficient de mult în viața celuilalt încât să fii simțit.

România nu a fost o victimă întâmplătoare. A fost un test de prag.

Normalizarea excepționalului. Una dintre cele mai eficiente arme hibride este repetiția. Prima alertă sperie. A doua neliniștește. A treia irită. A patra devine rutină. În 2025, România a parcurs rapid acest traseu. Ce fusese, cu un an înainte, de neconceput - alerte aeriene, fragmente de dronă, ridicări de avioane - a devenit parte din peisajul informațional. Nu pentru că riscul ar fi dispărut, ci pentru că atenția s-a mutat.

Războiul hibrid nu urmărește să te convingă că ești în siguranță. Urmărește să te facă să nu mai reacționezi.

Discurs corect, sens insuficient. Autoritățile au comunicat prudent și responsabil. Au evitat escaladarea, au păstrat cadrul aliat, au delimitat juridic fiecare episod. Din punct de vedere diplomatic, a fost abordarea necesară. S-au ascuns după inexistenta reglementărilor, apoi au creat reglementări, dar au pasat responsabilitatea mai jos, la șeful operațiunii. 

Dar între corectitudine și sens s-a creat un gol. S-a spus constant ce nu se întâmplă: nu e atac, nu e escaladare, nu e pericol imediat.

S-a spus mult mai rar ce se schimbă: de ce aceste episoade se repetă, ce tip de presiune reprezintă, ce înseamnă această stare pe termen mediu.

În acest spațiu gol, fiecare a completat cum a putut: cu ironie, cu minimalizare, cu oboseală. Războiul hibrid nu are nevoie de propagandă agresivă atunci când lipsa explicației coerente face treaba.

Cui se adresează, de fapt, acest tip de război? Nu armatei, nu  experților, ci societății. Războiul hibrid nu caută să învingă forța militară. Caută să slăbească voința colectivă. Să creeze o stare în care oamenii nu mai cer explicații, nu mai pun întrebări, nu mai așteaptă claritate.

În 2025, România nu și-a schimbat orientarea strategică. Dar a început să manifeste un simptom mai periculos: oboseala cognitivă. Când totul pare ambiguu și repetitiv, oamenii nu mai vor adevăr. Vor liniște.

Ambiguitatea ca strategie. Rusia nu a revendicat nimic. Nu a explicat nimic. Nu a clarificat nimic. A lăsat ambiguitatea să lucreze. România, în schimb, a fost obligată să explice totul: să liniștească, să demonstreze controlul, să evite orice formulare care ar fi putut fi citită drept escaladare.

Această asimetrie este una dintre cele mai eficiente arme informaționale: unii tac strategic, ceilalți vorbesc defensiv. Statul consumă energie. Presiunea câștigă timp.

 Ce nu s-a întâmplat (și de ce contează). În ciuda presiunii, România nu a căzut în capcanele clasice:  nu a escaladat discursul, nu a produs reacții disproporționate,nu a fracturat alianțele. Din acest punct de vedere, 2025 a fost un an de rezistență instituțională. Dar rezistența nu este același lucru cu victoria. Este doar capacitatea de a rămâne în picioare.

Războiul hibrid nu a lovit România în 2025. A intrat în viața ei, nu prin șoc, ci prin obișnuință.Nu prin forță, ci prin uzură. Și acesta este tipul de conflict care nu se termină cu o declarație.Se termină atunci când societatea decide dacă îl acceptă ca normal sau îl recunoaște ca problemă.

Mesajele fără cuvinte

Războiul informațional și golul de sens. În 2025, România nu a fost inundată de propagandă agresivă. Nu au apărut mesaje explicite care să poată fi ușor demontate, nu s-au viralizat lozinci noi, nu a existat o „ofensivă” clasică de dezinformare. Și totuși, războiul informațional a fost prezent permanent. Pentru că, în forma lui actuală, acest tip de război nu mai funcționează prin convingere directă, ci prin vid. Vid de explicație, vid de sens, vid de narațiune coerentă. 

Multă informație, puțină înțelegere. În 2025, informația nu a lipsit. Comunicatele au fost rapide, briefingurile frecvente, fluxul de știri constant. Fiecare incident a fost explicat, delimitat, încadrat. Problema nu a fost cantitatea de informație, ci incapacitatea ei de a lega lucrurile între ele. Publicul a aflat: că nu e atac, că nu e escaladare, că situația e sub control.

A aflat mult mai rar: de ce episoadele se repetă, ce tip de presiune reprezintă, ce înseamnă această stare pe termen mediu, cum arată noua normalitate de securitate.

Războiul informațional începe exact aici: atunci când informația oficială nu mai răspunde întrebărilor reale, ci doar le ocolește.

Când știrile devin zgomot de fundal. Un efect vizibil în 2025 a fost transformarea securității într-un zgomot mediatic de fundal. La început, fiecare alertă era breaking news. Apoi, titlurile au devenit repetitive. Limbajul s-a standardizat. Oamenii au început să schimbe canalul. Nu pentru că nu le mai păsa, ci pentru că nu mai puteau procesa. În războiul informațional, oboseala publicului este o țintă strategică. Nu trebuie să convingi oamenii de o minciună. E suficient să-i faci să nu mai asculte nimic cu atenție.

Cine vorbește când apare criza. În 2025, România a avut multe voci despre securitate și puține surse de sens. Militarii au vorbit tehnic.Politicienii au vorbit prudent. Jurnaliștii au tradus fragmentar. Experții au apărut episodic. Narațiunea nu s-a legat.

Nu a existat un loc clar unde publicul să poată merge pentru a înțelege, nu doar pentru a fi informat. Fără acest reper, fiecare incident a fost perceput ca nou, chiar dacă făcea parte dintr-un tipar. Războiul informațional câștigă atunci când nimeni nu minte, dar nici nu explică suficient.

Ambiguitatea adversarului, efortul nostru. Rusia nu a explicat nimic. Nu a revendicat nimic. Nu a clarificat nimic. A lăsat ambiguitatea să lucreze. România, în schimb, a fost obligată să explice totul: să liniștească, să demonstreze controlul, să evite orice formulare care ar fi putut fi interpretată drept escaladare.

Această asimetrie este una dintre cele mai eficiente arme informaționale:
unii tac strategic, ceilalți vorbesc defensiv. Cu fiecare explicație, statul consuma capital de atenție. Nu pentru că greșea, ci pentru că explicațiile nu aveau un punct final. 

De ce „corect” nu mai e suficient. În 2025, discursul oficial a fost corect. Dar corectitudinea nu mai produce automat încredere atunci când realitatea se repetă.

Când spui de zece ori că „nu există pericol”, iar oamenii primesc de zece ori alerte, mesajul începe să se fractureze. Nu pentru că e fals, ci pentru că nu mai corespunde experienței trăite. Războiul informațional exploatează exact această fisură: diferența dintre ce știi rațional și ce simți zilnic.

Vidul narativ și competiția pentru sens. În lipsa unei povești coerente, spațiul public a fost umplut de: ironie, minimalizare, zvonuri, cinism, suveranisme de mai multe feluri. Nu a fost nevoie de propagandă agresivă. Vidul a fost suficient.

Aceasta este una dintre lecțiile dure ale lui 2025: nu lipsa informației e problema, ci lipsa sensului.

Ce nu s-a pierdut? Chiar și așa, România nu a intrat într-o criză majoră de dezinformare. Nu a existat o prăbușire a încrederii în instituții. Nu a apărut o narațiune alternativă dominantă care să concureze serios cadrul occidental. A rezistat la turul III de alegeri. Din acest punct de vedere, războiul informațional nu a fost câștigat de Rusia. Dar nici nu a fost închis. A rămas deschis.

În 2025, România n-a fost mințită masiv, cum spun unii. A fost lăsată fără o poveste care să lege lucrurile între ele. Războiul informațional nu a intrat prin cuvinte, ci prin tăcerile dintre ele. Iar într-o societate deja obosită, aceste tăceri pot deveni mai influente decât orice mesaj explicit. Comunicarea a evitat escaladarea. A evitat și explicația de fond. Vidul de sens produce dezangajare publică.

Oboseala ca armă

De ce nu ne-am panicat, dar nici nu ne mai pasă la fel. În 2025, România nu a intrat în panică. Nu au fost golite magazinele, nu au fost blocaje, nu a existat isterie colectivă. Din afară, această reacție ar putea părea un semn de maturitate.

Privit din interior, este semnul a ceva mai complicat: epuizarea. România n-a reacționat exploziv nu pentru că pericolul ar fi fost inexistent, ci pentru că nu mai avea energia emoțională pentru reacții extreme.

Frica declanșează. Oboseala tocește. Războiul clasic se bazează pe frică: șoc, violență, imagine. Frica produce reacție. Mobilizează. Scoate oamenii din rutină. Războiul psihologic modern funcționează invers. Se bazează pe uzură. Fricii îi răspunzi. Oboselii te adaptezi.

În 2025, fiecare episod - alertă, verificare, comunicat, explicație – a mai consumat puțin din rezervele emoționale ale societății. Nu suficient cât să producă revoltă. Suficient cât să producă dezangajare. 

Aceasta este mutația-cheie: de la reacție la resemnare funcțională.

Calm repetat, efect invers. Autoritățile au ales, deliberat, o comunicare calmă. Din punct de vedere strategic, a fost alegerea corectă. Panica ar fi ajutat exact presiunea externă. Dar calmul, repetat fără variație, începe să-și piardă efectul.

Într-un context în care realitatea perturbă viața de zi cu zi - alerte nocturne, zgomote, incertitudine - mesajul „nu există pericol” nu mai liniștește. Creează distanță. Nu pentru că oamenii nu cred mesajul, ci pentru că nu îl mai simt conectat la experiența lor. Calmul devine zgomot alb.

Uzura atenției colective. Unul dintre cele mai vizibile efecte ale lui 2025 a fost erodarea atenției publice. La început, fiecare incident era urmărit atent. Apoi cu iritare. Apoi cu ironie. În final, cu indiferență. Această traiectorie nu este întâmplătoare. Este modul în care societățile răspund la stres prelungit fără descărcare. În acest punct, nu mai contează cât de corect este mesajul. Publicul nu mai are capacitatea de a-l procesa.

Pentru un stat aflat sub presiune, această pierdere de atenție este o vulnerabilitate strategică.

Oboseala ca mecanism de adaptare. Oboseala nu este doar slăbiciune. Este și un mecanism de supraviețuire. În 2025, România s-a adaptat psihologic: a redus reacțiile, a coborât așteptările, a integrat incertitudinea în viața de zi cu zi. Această adaptare a prevenit panică și haos. Dar adaptarea prin oboseală are un cost. Reduce capacitatea de mobilizare. Reduce interesul pentru explicații. Reduce disponibilitatea de a cere responsabilitate. Este o adaptare care menține funcționarea minimă, nu vitalitatea.

Calm sau apatie? La suprafață, România părea calmă. În profunzime, însă, se instala aplatizarea emoțională. Calmul presupune control. Apatia presupune retragere. În 2025, semnele retragerii au fost discrete, dar reale: mai puține întrebări, mai puțină atenție la detalii, mai puțin interes pentru discuțiile despre securitate. Nu pentru că securitatea nu mai conta, ci pentru că oboseala o făcea greu de dus. Războiul psihologic nu are nevoie să sperie. Are nevoie doar să obosească.

Cine obosește mai repede. Oboseala nu a fost distribuită uniform. A fost mai puternic resimțită în: comunități de frontieră, zone rurale, segmente sociale deja vulnerabile. Pentru aceste grupuri, securitatea nu a fost un subiect abstract. A fost o perturbare concretă a vieții: somn întrerupt, incertitudine, lipsă de control.

Aici, oboseala nu e o metaforă, ci o  realitate zilnică. 

Ce nu s-a întâmplat (încă). Oboseala nu a dus la colaps social. Nu a produs proteste masive, nici radicalizare violentă. Dar nici nu a produs reziliență activă. A produs stagnare. Aceasta este zona periculoasă: între panică și adaptare sănătoasă există un platou al epuizării, în care societatea funcționează, dar nu mai reacționează.

În 2025, România n-a fost paralizată de frică. A fost încetinită de oboseală. Iar oboseala, spre deosebire de frică, nu dispare prin explicații sau asigurări. Se acumulează. În războiul psihologic, acesta este momentul în care presiunea devine eficientă: când nimeni nu mai vrea să lupte, dar toți continuă să meargă mai departe.

Când securitatea devine doar „treaba statului”

Retragerea tăcută a societății. În 2025, România nu a respins ideea de securitate. Nu a contestat armata, alianțele sau reacțiile instituționale. A făcut ceva mai subtil și mai periculos: s-a retras din conversație. Nu a fost o decizie explicită. Nu a existat un moment în care cineva să fi spus „nu ne mai interesează”. A fost un proces lent, aproape imperceptibil, prin care securitatea a încetat să mai fie percepută ca problemă comună și a devenit „ceva de care se ocupă statul”. Această mutație nu produce titluri în presă. Dar, din punct de vedere al rezilienței, este una dintre cele mai importante ale anului.

De la implicare la delegare completă. La primele episoade de alertă, reacția publică a fost una de implicare. Oamenii au căutat informații, au întrebat, au discutat. Exista o atenție tensionată, dar activă. Pe măsură ce episoadele s-au repetat, această atenție s-a retras. În 2025, tot mai mulți oameni au ajuns la o concluzie simplă: „Dacă e grav, ne spun ei; dacă nu ni se spune, înseamnă că nu e.”

Aceasta este delegarea completă a responsabilității. Nu neapărat o eroare morală, ci un mecanism de autoprotecție într-o societate obosită. Problema apare atunci când delegarea devine permanentă.

Securitatea ca serviciu public. Statul român a tratat securitatea, în 2025, ca pe un serviciu furnizat: alerte, reacții, comunicate, asigurări. Din punct de vedere instituțional, abordarea a fost coerentă. Dar securitatea nu funcționează ca alte servicii publice. Ea nu este doar livrată, ci împărtășită. Presupune: înțelegere minimă, încredere, capacitatea societății de a reacționa fără panică.

Când societatea se retrage complet și spune „nu e treaba mea”, statul rămâne singur într-un joc care, prin definiție, este colectiv.

Efectul calmului instituțional. Comunicarea calmă și tehnică a autorităților a avut un efect paradoxal: a crescut dependența pasivă. Mesajul implicit a fost: „situația este gestionată, nu e nevoie să vă implicați”. Pe termen scurt, acest lucru a prevenit haosul. Pe termen mediu, a produs dezangajare. Oamenii nu s-au pregătit mai bine. Nu s-au informat mai profund. Nu și-au construit reflexe de reacție. Au așteptat. Într-o criză reală, această așteptare poate deveni o vulnerabilitate.

Comunitățile de frontieră: vigilență fără sprijin. Retragerea nu a fost uniformă. În comunitățile de frontieră, oamenii au devenit mai vigilenți, dar și mai resemnați. Nu au cerut explicații mari. Au învățat să trăiască cu incertitudinea. Aceasta este o formă de adaptare, dar una fragilă: vigilență individuală, nu reziliență colectivă. În lipsa unor programe clare de pregătire civilă, adaptarea a rămas o soluție personală, nu una comunitară.

Absența culturii de securitate civilă. România a intrat în 2025 fără o cultură de securitate civilă funcțională. Nu au existat: exerciții publice de protecție civilă, explicații clare despre ce trebuie făcut în situații de risc, educație de bază despre amenințări moderne (drone, cyber, dezinformare).

În acest vid, societatea a ales soluția cea mai simplă: retrage-te și speră că statul știe ce face. Aceasta nu este reziliență. Este dependență.

De ce această retragere ajută presiunea externă. În războiul hibrid, adversarul nu trebuie să distrugă statul. Este suficient ca societatea să se retragă din rolul ei activ. O societate dezangajată: reacționează mai lent, pune mai puține întrebări, acceptă mai ușor ambiguitatea. În 2025, România nu a ajuns complet aici. Dar a făcut pași vizibili în această direcție.

În 2025, securitatea României nu a fost contestată de societate. A fost externalizată complet. Această mutare a produs liniște aparentă. Dar liniștea obținută prin retragere nu este reziliență. Este o pauză. Iar într-un context de presiune prelungită, pauzele devin rapid slăbiciuni structurale.