După decenii de confort strategic, Europa redescoperă o realitate uitată: securitatea nu se cumpără, se produce. Războiul din Ucraina a scos la iveală limitele sistemelor de achiziții, dependența de lanțuri externe de aprovizionare și ritmul lent al deciziilor. În același timp, industria de apărare s-a trezit brusc dintr-un somn de 30 de ani. Stocurile s-au golit, fabricile s-au închis, iar liniile de producție abia mai țin pasul cu nevoile frontului.
Pentru România, faptul că acest forum s-a ținut la București nu a fost o întâmplare. Țara se află pe flancul estic al NATO, la marginea unui război care a schimbat întreaga geografie strategică a Europei. Dar, dincolo de rolul simbolic, întâlnirea a pus sub lupă și realitățile interne: o industrie de apărare fragmentată, un sistem de achiziții greoi și o cultură strategică încă dominată de reflexul consumului, nu al producției.
România are astăzi buget, poziție geografică și sprijin aliat. Ceea ce îi lipsește este coerența între viziune, instituții și execuție. Din dezbaterile forumului s-au desprins zece lecții majore care definesc ce înseamnă o reînarmare lucidă – una care pune accent pe industrie, oameni și predictibilitate, nu pe gesturi conjuncturale.
Prima lecție ține de contracte. Industria de apărare trăiește din predictibilitate, iar investițiile în linii de producție nu se fac pentru un an fiscal. Fără comenzi multianuale, fabricile nu pot angaja personal, nu pot retehnologiza și nu pot lua credite. România are nevoie de un cadru bugetar care să asigure continuitatea comenzilor pentru muniție, senzori și echipamente esențiale. În lipsa acestuia, niciun investitor serios nu va trata industria românească drept partener credibil.
A doua lecție privește infrastructura industrială de bază, acolo unde continentul european e vulnerabil. Pulberile și explozivii sunt elemente critice fără de care restul sistemului nu funcționează. Europa a descoperit târziu că are doar câteva uzine active și stocuri minime. România încearcă să repare această slăbiciune prin redeschiderea fabricii de pulberi de la Făgăraș, proiect simbolic după trei decenii de stagnare. Dar pentru ca această investiție să conteze, trebuie tratată ca infrastructură critică, nu ca simplu proiect industrial. Are nevoie de supervizare guvernamentală, audit public și garanții de achiziție pe termen lung din partea MApN.
Sursă foto: MApN
A treia lecție vine din dezbaterea privind piața de apărare europeană. În ciuda integrării economice, Europa militară rămâne fragmentată, cu standarde incompatibile și programe paralele. România are ocazia rară de a juca un rol de liant între industria europeană și cea americană. Poziția geostrategică o ajută, dar e nevoie de o politică externă economică mai activă: participare în consorții mixte transatlantice, armonizarea legislației privind exporturile de tehnologie militară și o integrare mai profundă în lanțurile de aprovizionare comune ale NATO.
A patra lecție se referă la interoperabilitatea digitală. În epoca războiului bazat pe date, sistemele militare trebuie să comunice între ele instantaneu. România continuă să cumpere echipamente în logici izolate, fiecare cu propriul software, propriul limbaj și propriile standarde. Această lipsă de viziune duce la întârzieri și risipă. O strategie digitală națională interoperabilă cu NATO este esențială. Înseamnă infrastructură de date unificată, cerințe IT clare în toate achizițiile și o arhitectură deschisă care să permită integrarea rapidă a noilor tehnologii.
A cincea lecție este despre inovație. În prezent, tehnologia civilă este cu doi pași înaintea celei militare. Dronele comerciale, inteligența artificială și comunicațiile criptate vin din sectorul privat, nu din laboratoarele militare. România are start-up-uri și institute care pot contribui, dar nu există un mecanism care să le lege de stat. De aici nevoia unui fond de inovare pentru apărare, pe modelul american DARPA, capabil să finanțeze rapid proiecte cu potențial dual-use, fără birocrație, dar cu evaluare profesionistă și criterii stricte de performanță.
A șasea lecție privește ritmul. În prezent, între concept și dotare pot trece cinci sau chiar zece ani. Într-o lume în care tehnologia se schimbă la șase luni, acest ritm este inacceptabil. Statele occidentale încep să treacă la modelul testării rapide: serii mici, experimentate în teren, ajustate pe loc și apoi produse pe scară. România are nevoie de centre dedicate acestui proces, unde armata și industria să colaboreze în mod direct.
A șaptea lecție este legată de lanțurile de aprovizionare. Războiul a arătat că o singură fabrică blocată poate opri o armată întreagă. De aceea, producția trebuie distribuită regional. România, Polonia și Slovacia au șansa să construiască o rețea comună de producție și mentenanță, cu linii complementare și stocuri partajate. Este un pas pragmatic, dar și o formă de solidaritate strategică.
A opta lecție ține de filozofia echipării. Conflictele moderne arată că masa accesibilă– adică echipamente simple, fiabile și în număr mare – contează mai mult decât prototipurile sofisticate. România trebuie să se concentreze pe platforme modulare, ușor de produs local și ușor de reparat. Proiectele exotice, cumpărate pentru prestanță politică, ar trebui înlocuite cu soluții practice, susținute de o industrie națională capabilă să le întrețină.
A noua lecție vizează resursa umană și procesele administrative. România alocă peste 2,5% din PIB pentru apărare, dar executarea acestor fonduri este sub așteptări. Cauza nu este lipsa de voință, ci lipsa de competență administrativă. Achizițiile sunt conduse de militari, uneori fără formare economică și de funcționari care nu înțeleg nevoile operaționale. Soluția ar fi crearea unei agenții autonome de achiziții de apărare, cu personal civil specializat, salarizare competitivă și transparență totală.
A zecea lecție privește educația și formarea. Centrul F-16 de la Fetești, construit cu sprijinul partenerilor olandezi și norvegieni, a devenit deja un exemplu de cooperare eficientă. El ar putea fi extins într-un hub regional pentru instruire, mentenanță și upgrade tehnologic, conectat la universitățile tehnice și la industria locală. România are nevoie de o generație de specialiști în economie de apărare, management industrial și politici de securitate. Fără capital uman, nici cea mai bună strategie nu se materializează.
Escadrila 48 Vânătoare a României. Foto: Forțele Aeriene Române
Dincolo de aceste lecții, NATO-Industry Forum 2025 a transmis un mesaj de fond: securitatea nu se mai apără doar cu armate, ci și cu fabrici, algoritmi și contracte. Alianța își schimbă logica de funcționare, trecând de la “politică de descurajare” la “politică de producție”. În acest context, România are pentru prima dată șansa să devină furnizor de securitate, nu doar beneficiar.
Următorii cinci ani vor decide dacă această șansă devine realitate. Este nevoie de instituționalizare, de coerență și de reforme rapide. În primul rând, o agenție națională pentru industrie și achiziții de apărare ar aduce claritate între rolurile Ministerului Apărării, ale Ministerului Economiei și ale companiilor. Această structură ar putea gestiona programele multianuale, ar asigura transparența contractelor și ar facilita dialogul cu industria privată.
În al doilea rând, trebuie reconstruită baza industrială. Fabrica de pulberi de la Făgăraș trebuie finalizată până în 2027, cu audit public și calendar clar. În paralel, România ar trebui să repornească trei capacități cheie: metalurgia fină, producția de componente optoelectronice și liniile de artilerie. Toate sunt domenii esențiale pentru autonomia strategică.
În al treilea rând, integrarea digitală trebuie să devină prioritate națională. Un Cloud Național de Apărare, interoperabil cu sistemele NATO, ar reduce costurile și ar crește securitatea datelor. Universitățile și companiile tech pot juca un rol esențial, dar au nevoie de stimulente clare.
În al patrulea rând, România trebuie să accelereze inovația. Două centre de testare rapidă ar putea funcționa în poligoanele existente, cu finanțare mixtă public-privată. Fiecare proiect de prototip ar trebui evaluat în 90 de zile, nu în trei ani. 1% din bugetul apărării ar fi suficient pentru a susține o cultură de experiment și adaptare.
În al cincilea rând, investiția în capitalul uman este decisivă. Programul F-16 Training Center ar trebui extins într-un hub complet, care să ofere instruire, mentenanță și upgrade pentru aliații din regiune. În paralel, universitățile tehnice trebuie să introducă cursuri de economie de apărare și management industrial, iar statul să finanțeze burse pentru ingineri și economiști specializați în acest domeniu.
În al șaselea rând, politica de apărare trebuie conectată la economia reală. Reindustrializarea României poate avea în sectorul apărării un motor serios. Firmele private care produc componente militare sau dual-use trebuie sprijinite prin stimulente fiscale, garanții de piață și parteneriate public-private. În plus, autoritățile locale pot juca un rol activ în dezvoltarea infrastructurii industriale, legând securitatea de dezvoltarea regională.
În fine, diplomația industrială trebuie să devină un instrument constant al politicii externe. România ar trebui să aibă birouri dedicate la Bruxelles și Washington pentru promovarea industriei naționale de apărare și pentru atragerea de investiții în tehnologie. Participarea activă în programele NATO de inovare, cum sunt DIANA și Defence Innovation Accelerator, ar plasa România într-un cerc de competență reală, nu doar de imagine.
Foto: Ministerul Apărării Naționale (MApN)
După forumul de la București, NATO a ieșit mai realistă, iar România mai vizibilă. Dar vizibilitatea nu este suficientă. Fără reforme profunde și fără disciplină instituțională, vom rămâne într-o zonă gri – prea mari pentru a fi neglijați, dar prea dezorganizați pentru a conta. Reînarmarea lucidă nu înseamnă militarizare. Înseamnă capacitatea unei țări de a gândi strategic, de a produce intern ceea ce apără extern, și de a construi o cultură a competenței. România are astăzi resurse, know-how și sprijin internațional. Ceea ce trebuie să-și construiască este încrederea în propria capacitate de execuție.
Securitatea nu este o promisiune electorală, ci o industrie. Iar în această industrie, timpul, disciplina și consecvența sunt mai valoroase decât orice discurs. România are șansa rară de a deveni furnizor de stabilitate în regiunea Mării Negre. Dacă transformă lecțiile de la București în politici coerente, poate trece de la statutul de cumpărător la cel de partener egal.
Rețeta e simplă: instituții profesioniste, contracte clare, oameni competenți și o viziune pe termen lung. Într-o lume instabilă, capacitatea de a produce securitate este singura garanție a suveranității.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
