Polonia și România: O radiografie necesară. Una urmează la literă un plan pentru a deveni o mare forță militară, cealaltă încă își schimbă miniștri

Programul multianual a fost semnat la 22 decembrie 2025 de către vicepremierul și ministrul apărării naționale, Władysław Kosiniak-Kamysz, și urmează să se traducă în proiecte și achiziții concrete în următorii 15 ani. Deși documentul nu are caracter public din punct de vedere al detaliilor militare, autoritățile au transmis principalele direcții și priorități strategice.

Creșterea semnificativă a forțelor și schimbări doctrinare. Polonia are un plan bine definit pentru a deveni una din marile puteri militare ale Europei

Foto: Ministerul polonez al Apărării

Unul dintre cele mai importante angajamente ale planului este creșterea semnificativă a efectivelor forțelor armate, în contextul tensiunilor din estul Europei și al necesității de a asigura o descurajare credibilă față de potențiale agresiuni. Programul prevede ca până în 2039 armata poloneză să atingă o forță de aproximativ 500.000 de militari, din care 300.000 în serviciu activ și 200.000 în rezervă – un nivel comparabil cu cele mai mari forțe armate din Europa, reflectând accentul pus pe rezistența națională și capacitate de mobilizare rapidă.

Această creștere se aliniază declarațiilor politice recente referitoare la extinderea programelor de instruire militară și consolidare a rezervei, inclusiv prin inițiative de pregătire pentru cetățeni pe diferite categorii de vârstă, menite să sprijine planurile de pregătire a rezervelor de luptă.

Planul de dezvoltare se bazează pe șapte domenii prioritare ale transformării forțelor armate, printre care se numără:

● un concept denumit „calitate dublată de cantitate”, care vizează combinarea inovării tehnologice cu creșterea numerică a trupelor;

● dezvoltarea capacității operaționale în medii multiple de luptă (teren, aer, mare, spațiu, cyber) pentru a face față amenințărilor complexe actuale și viitoare;

● consolidarea și menținerea unei rezerve extinse de personal calificat, capabil să susțină o apărăre de lungă durată în caz de conflict de mare intensitate;

● investiții în sisteme integrate de apărare antiaeriană, antirachetă și antidronă pentru a respinge atacurile din spațiul aerian și pentru a asigura protecția infrastructurii critice;

● o tranziție accelerată către sisteme nepilotate și autonome, inclusiv drone de luptă și de recunoaștere;

● superioritate aeriană și capacități de distrugere de precizie în adâncime, pentru a descuraja sau neutraliza mijloacele de atac ale unui adversar;

● utilizarea inteligenței artificiale pentru a sprijini procesele de analiză, planificare și management în toate ramurile forțelor armate.

Aceste priorități ne arată că strategia poloneză vizează inclusiv o schimbare în abordarea descurajării, fiind mai ”ofensivă” și punând accentul pe dezvoltarea unor capabilități de lovire efective care să neutralizeze punctele de forță ale unui potențial agresor.

Ce poate învăța România din abordarea Poloniei

Poate cel mai important este aspectul că Polonia tratează securitatea națională ca pe o problemă existențială, nu ca pe una de conformitate aliată. România poate învăța din acest model că apartenența la NATO nu înlocuiește nevoia de a avea o capacitate națională robustă de apărare, și o voință politică susținută. Pentru că diferența fundamentală dintre România și Polonia nu este una de resurse, ci de claritate strategică și determinare.

Polonia a instituit un cadru de planificare multianual clar (15 ani), asumat politic la cel mai înalt nivel și actualizat periodic în funcție de evoluțiile mediului de securitate. România dispune de documente strategice (Strategia Națională de Apărare, Carta Albă a Apărării), însă implementarea lor suferă adesea de discontinuități, întârzieri și schimbări de priorități. Avem nevoie de un program de dezvoltare militară coerent, predictibil și finanțat ferm, independent de ciclurile electorale.

De asemenea, Polonia a decis explicit să combine tehnologia avansată cu creșterea substanțială a efectivelor și a rezervei, pornind de la lecțiile războiului din Ucraina. România, cu un efectiv activ de aproximativ 70–75.000 de militari și o rezervă limitat pregătită, rămâne vulnerabilă în scenariul unui conflict de durată. Diferența de abordare este semnificativă: Polonia își construiește capacitate de război de uzură (ceea ce vedem în ultimii ani în Ucraina), în timp ce România rămâne preponderent axată pe descurajare prin apartenența la NATO.

Nu în ultimul rând, Polonia și-a corelat modernizarea forțelor armate cu dezvoltarea industriei naționale de apărare, inclusiv în domenii precum dronele și inteligența artificială. România are o bază industrială de apărare subutilizată și fragmentată, cu privirea îndreptată mai mult spre exterior. Un pas esențial ar fi integrarea reală a industriei românești în programe de înzestrare, nu doar ca subcontractor marginal, iar programul european SAFE ne dă această șansă pe care am face o mare greșeală să o ”balcanizăm”.

Cert este că, în prezent, Polonia a ajuns la un nivel în care deține forțe terestre semnificative, artilerie și rachete cu rază lungă, apărare antiaeriană stratificată, investiții accelerate în drone și IA, și are o orientare clară către pregătirea pentru un conflict de  lungă durată și mare intensitate.

De cealaltă parte, România are forțe mai reduse numeric, capabilități aeriene moderne în curs de consolidare (F-16, viitor F-35), apărare antiaeriană în dezvoltare (Himars, Patriot), dar cu un deficit structural la nivelul forțelor navale și terestre, al rezervei de mobilizare și al producției militare.

F-16 Fighting Falcon aflate în dotarea Forțelor Aeriene Române. Foto: Ministerul Apărării Naționale

Factori precum subfinanțarea ”istorică”, depopularea demografică sau slăbiciunea industriei noastre de apărare sunt la fel de relevanți ca și instabilitatea de la conducerea M.Ap.N. și calitatea miniștrilor desemnați pe criterii politice înguste.

Deși postul de ministru al apărării nu unul tehnic, presupune o înțelegere solidă a mediului de securitate, a doctrinelor militare și a proceselor NATO. Atunci când ocupanții acestuia nu au pregătire relevantă sau credibilitate profesională, apare de regulă dependență excesivă de aparatul birocratic, care favorizează inerția, sau vulnerabilitatea la influențele politice ori economice externe procesului militar.

În Polonia, miniștrii apărării au fost, în general, actori politici puternici, cu mandate suficient de lungi pentru a duce la capăt programe majore și cu un sprijin politic clar pentru creșterea accelerată a capacității militare. Chiar și în condiții de polarizare politică, direcția strategică a apărării a fost menținută. România, în schimb, a avut o succesiune de miniștri fără continuitate și fără viziune strategică, iar ministerul s-a comportat mai degrabă un administrator pasiv de bugete decât ca principalul actor al strategiei noastre de apărare națională.