Nu este vorba de o criză deschisă, ci de o combinație de semnale politice, militare și retorice care, luate împreună, conturează un context mai instabil decât în anii precedenți. Punctul culminant al acestei noi confruntări a fost atins pe 30 martie, când președintele croat Zoran Milanovic a decis să anuleze summitul Procesului Brdo-Brioni, programat pentru luna mai în Croația.
Motivul oficial a fost foarte dur: potrivit președinției croate, „declarațiile și acțiunile politice” ale președintelui sârb Aleksandar Vucic din ultimele săptămâni sunt „în contradicție completă cu obiectivele Procesului Brdo-Brijuni”, deoarece „afectează relațiile interstatale și pun în pericol pacea și stabilitatea în Europa de Sud-Est”.
Prin urmare, Milanovic a concluzionat că „nu există condițiile” pentru ca Vucic să viziteze Croația. Incidentul nu este un simplu detaliu protocolar. Procesul Brdo-Brijuni a fost creat tocmai pentru a încuraja dialogul politic și cooperarea între țările din Europa de Sud-Est, cu sprijinul Croației și Sloveniei.
Suspendarea sa, cel puțin de facto, semnalează că tensiunile dintre Zagreb și Belgrad au depășit controversele bilaterale și au afectat și unul dintre puținele formate regionale concepute pentru a menține un dialog politic deschis. În acest sens, gestul Croației este cel mai clar simptom al deteriorării climatului regional.
Răspunsul lui Vucic nu a făcut nimic pentru a calma situația. Președintele sârb a declarat că susține anularea summitului și a adăugat că pentru el este „mult mai important” să depună flori la Jasenovac. De asemenea, a glumit că Milanovic ar fi putut organiza summitul „cu prietenii săi din Priștina și Tirana”, legând astfel în mod deschis anularea summitului Brdo-Brioni de disputa privind acordul de cooperare militară dintre Croația, Albania și Kosovo.
Răspunsul Serbiei, pe scurt, a confirmat că actuala criză diplomatică este inseparabilă de problema securității și de amenințările reciproce percepute. Punctul crucial politic al ultimelor săptămâni a fost tocmai descrierea de către Belgrad a memorandumului semnat în martie 2025 de Croația, Albania și Kosovo.
Pentru Serbia, documentul a „inițiat o cursă a înarmărilor în regiune” și reprezintă o „amenințare” la adresa stabilității regionale. Autoritățile sârbe au numit declarația o „provocare” și o amenințare la adresa stabilității regionale. Pe de altă parte, guvernul croat a respins interpretarea sârbă, argumentând că documentul „nu vizează crearea vreunei alianțe militare” și că, într-adevăr, „o astfel de alianță, pe lângă apartenența la NATO, este complet inutilă”.
A vorbi despre o „nouă militarizare” a Balcanilor este doar parțial corect. Pe de o parte, este adevărat că lexicul politic a devenit mai dur și că cooperarea militară regională a crescut. Pe de altă parte, nu tot ce este prezentat ca o „alianță” este cu adevărat o alianță.
Declarația dintre Kosovo, Albania și Croația, așa cum a fost făcută publică, se referă la interoperabilitate, instruire, industrii de apărare, contracararea amenințărilor hibride și sprijinirea perspectivei euro-atlantice a Kosovo. Este un document de cooperare în domeniul securității, nu un tratat de apărare reciprocă. Prin urmare, narațiunea sârbă amplifică semnificația politică a textului dincolo de formularea sa literală.
Aceasta nu înseamnă însă că temerile Belgradului sunt irelevante. Vucic și-a dus argumentul mult mai departe, declarând într-un discurs public că Serbia „se pregătește pentru atacul lor”, referindu-se la Croația, Albania și Kosovo. În același context politic și mediatic, însă, el i-a asigurat și pe cetățeni că aceste țări nu vor ataca Serbia, insistând în același timp că Belgradul trebuie să rămână pregătit.
Această oscilație între alarmism și reasigurare a fost remarcată și de mass-media critică sârbă, care a menționat că președinția a relansat memorandumul de la Tirana ca instrument de mobilizare internă.
De partea croată, Milanovic a reacționat cu tonuri la fel de clare. Poziția sa, reconstituită de presa regională și internațională, este că afirmațiile sârbe privind un posibil atac concertat din partea Croației, Albaniei și Kosovo sunt periculoase, deoarece normalizează limbajul crizelor militare.
În esență, Zagrebul susține că Belgradul, prin utilizarea sistematică a categoriei de amenințare, contribuie la destabilizarea politică a regiunii. Pe această bază, președintele croat a justificat ulterior anularea summitului Brdo-Brioni.
Tensiunea actuală are loc și într-un context de reînarmare reală, nu doar verbală. Croația a achiziționat 12 avioane de vânătoare Rafale din Franța într-un acord anunțat în 2021 pentru modernizarea forțelor sale aeriene. Serbia, la rândul său, a semnat un acord cu Dassault Aviation în 2024 pentru achiziționarea de Rafale, în timp ce ambele țări achiziționează și alte sisteme moderne, într-o dinamică pe care „unii experți o consideră o cursă a înarmărilor”.
Merită menționat faptul că Serbia a decis să reintroducă serviciul militar obligatoriu, o decizie care a coincis cu una similară luată în Croația. Este important de subliniat, însă, că achiziționarea de noi avioane de vânătoare sau revenirea la serviciul militar obligatoriu nu echivalează cu un război iminent.
În mare parte din Balcani, aceste măsuri sunt justificate de necesitatea modernizării forțelor armate învechite, a adaptării la standardele NATO sau a consolidării descurajării într-o perioadă de instabilitate internațională mai amplă, marcată de războiul din Ucraina și de criza din Orientul Mijlociu.
Problema este că, într-o regiune în care memoria conflictelor din anii 1990 rămâne activă din punct de vedere politic, orice măsură de consolidare militară este interpretată imediat prin prisma trecutului.
Și tocmai trecutul face ca disputa croato-sârbă să fie mai sensibilă decât altele. Relațiile dintre cele două țări rămân condiționate de războaiele iugoslave, de problemele nerezolvate privind persoanele dispărute, de amintirile concurente ale crimelor de război și de un climat de neîncredere ciclică.
Încă din 2018 Zagrebul și Belgradul au încercat să îmbunătățească relațiile, dar problemele legate de minorități, frontiere și persoane dispărute au continuat să cântărească greu. Afacerea Jasenovac, evocată de Vucic în răspunsul său către Milanovic, arată cât de repede se poate reconecta conflictul actual cu cele mai traumatice simboluri ale istoriei secolului XX a regiunii.
Un alt factor important este poziționarea geopolitică diferită a actorilor balcanici. Conform portalului regional „Balcanii de Vest Europeni”, în martie 2026, Albania, Kosovo, Muntenegru și Macedonia de Nord s-au poziționat clar în tabăra euro-atlantică și în sprijinul pozițiilor Statelor Unite și ale aliaților săi, în timp ce Serbia a menținut o poziție neutră, căutând să păstreze marjele cu toți partenerii săi.
Bosnia și Herțegovina, pe de altă parte, părea divizată intern. Acest lucru este important deoarece disputa dintre Croația și Serbia nu se dezvoltă în vid: are loc într-o regiune în care guvernele adoptă posturi strategice din ce în ce mai divergente.
În ceea ce privește alte țări din regiune, Albania și Kosovo au continuat să apere declarația trilaterală cu Croația ca instrument de cooperare și stabilizare. Ministrul albanez al Apărării, Pirro Vengu, a susținut că Tirana nu are un istoric de acorduri secrete împotriva vecinilor săi și a acuzat Serbia că se exclude din inițiativele regionale, făcând narațiunea sa victimă mai puțin credibilă.
Kosovo, la rândul său, a publicat textul declarației, punând accent pe descurajare, instruire, industria de apărare și un răspuns la amenințările hibride. Pe scurt, în timp ce Belgradul prezintă documentul ca pe un bloc ostil, Tirana, Priștina și Zagreb îl văd ca pe o piatră de temelie pentru integrarea lor euro-atlantică.
Ar fi excesiv să se susțină, așadar, că Balcanii au intrat într-o nouă cursă a înarmărilor comparabilă cu cele din epocile anterioare. Dar ar fi la fel de greșit să se minimalizeze acest lucru.
În ultimele săptămâni, s-au acumulat mai multe semne: reînarmarea și modernizarea militară în Croația și Serbia, revenirea la recrutare, controverse aprinse pe marginea acordului Croația-Albania-Kosovo, acuzații sârbe de pregătiri ostile și, în final, anularea summitului Brdo-Brijuni.
Luate împreună, aceste elemente nu anunță un război iminent, dar indică în mod clar o deteriorare a încrederii politice regionale. Punctul cel mai delicat este tocmai acesta: în Balcani, destabilizarea nu începe neapărat cu tancurile, ci cu pierderea credibilității canalelor politice de gestionare a conflictelor. Iar atunci când cooperarea regională stagnează tocmai pe tema securității, riscul militarizării încetează să mai fie o simplă formulă jurnalistică și devine o problemă politică concretă.
Războiul care previne Al Treilea Război Mondial? De ce pariul militar al SUA în Iran este singura cale pentru a evita un colaps global
