Iranul ar putea aplica ”scenariul Saddam” în lupta pentru Insula Kharg. Este Teheranul dispus să genereze cel mai mare dezastru ecologic din istoria omenirii?

Au fost amplasate mine antipersonal și antiblindate în special pe litoral, acolo unde ar putea avea loc o debarcare. În așteptarea desantului aerian, apărarea antiaeriană a fost întărită cu sisteme portabile și baterii de rachete mai mari. De asemenea, au fost trimise trupe suplimentare, în special din cadrul Corpului Gardienilor Revoluției Islamice.

Iranul se bazează și pe drone, inclusiv drone de tip FPV, care pot lovi rapid forțele de invazie. În același timp, insula este acoperită de artileria și rachetele de pe continent, aflat la doar 30–35 km distanță. 

Cu toate că, în aceste condiții, orice operație terestră pare a fi extrem de riscantă și ar putea transforma insula într-o „capcană” pentru toate tipurile de desant, se pune întrebarea cum ar decurge lucrurile dacă puterea militară covârșitoare și superioritatea tehnologiei americane ar conduce totuși la capturarea insulei.  

Kuweit 1991 vs. posibil scenariu Kharg 2026

Este tot mai clar că Iranul nu va ceda ușor această resursă extrem de importantă pentru economia sa și că, dacă va fi nevoit să o facă, nu va lăsa ca ea să încapă pe mâna americanilor într-o stare utilizabilă. Mai mult, este de așteptat că Teheranul să aplice aceleași măsuri radicale de pârjolire a instalațiilor petroliere pe care Saddam Hussein le-a aplicat în Kuweit în 1991.

Există totuși unele aspecte specifice Insulei Kharg, a căror detaliere comparativă scot și mai mult în evidență gravitatea situației actuale comparativ cu ceea ce în 1991 a fost considerat un adevărat dezastru economic și ecologic.

Situația actuală din jurul Insulei Kharg amintește, așadar, de anul 1991, când Saddam Hussein a ordonat incendierea puțurilor de petrol din Kuweit pentru a nu intra în posesia Coaliției. Totuși, între cele două cazuri există diferențe majore, atât tehnice, cât și strategice.

Dispersie vs. concentrare

În 1991, Irakul a incendiat peste 600 de puțuri de petrol răspândite în deșert. Fiecare puț a ars separat și, deși se estima că stingerea incendiilor va dura până la cinci ani, o coaliție internațională de echipe de pompieri specializați din peste 10 țări  a reușit să stingă ultimul puț în doar 9 luni (noiembrie 1991).

În cazul Iranului, situația este diferită. Insula Kharg este o zonă restrânsă, unde sunt concentrate zeci de rezervoare uriașe și milioane de barili de petrol pe o suprafață mică. Dacă această infrastructură ar fi distrusă, efectul ar fi rapid și mult mai intens, producând un șoc imediat la nivel global.

Controlul deversării

În Kuweit, petrolul ieșea necontrolat din pământ și alimenta incendiile continuu. Oprirea a necesitat tehnici complexe de „ucidere” a puțurilor prin pomparea de noroi greu. Irakul a deschis valvele terminalului Sea Island și a deversat țiței direct din tancuri petroliere. Între 6 și 11 milioane de barili de țiței au ajuns în apă. Peste 700 km de coastă (în special în Arabia Saudită) au fost acoperiți de un strat gros de bitum, în timp ce mii de vietăți marine au murit sufocate de petrol.

Acum, la Kharg, Iranul are control total asupra fluxului de petrol. Teoretic, ar putea opta pentru pomparea unor  cantități foarte mari de țiței în mare înainte de a trece la distrugerea instalațiilor. 

Dacă Iranul decide să pompeze activ petrol în mare, debitul de deversare ar putea depăși orice scenariu din 1991, atingând capacități teoretice de încărcare de până la 7-10 milioane de barili pe zi. Practic întreaga cantitate deversata în 1991 ar putea fi acum pompată în mare într-o singura zi.

Iar cum Golful Persic este o mare aproape închisă, o deversare masivă de țiței urmată de incendiere ar produce, din punct de vedere tactic militar, o perdea de fum negru și dens care ar bloca sistemele de ghidare laser și vizibilitatea piloților, în timp ce un strat de petrol aprins la suprafața apei ar face debarcarea fizic imposibilă pentru trupele amfibii.

Scopul strategic

Spre deosebire de 1991 - când, aflat în retragere, Saddam Hussein a dispus distrugerea resursei inamicului și răzbunarea prin producerea unor pagube economice și ecologice - acum Iranul ar folosi această tactică drept instrument extrem de negare a accesului. 

Incendierea rezervoarelor de pe Kharg nu este doar un act de răzbunare, ci și o măsură defensivă activă care ar bloca fizic capacitatea SUA de a utiliza insula ca bază logistică sau de a restabili fluxul de petrol pentru a stabiliza piețele mondiale.

Încheind paralela între cele două momente istorice, putem spune că deși există o serie de similitudini în folosirea petrolului ca armă, trebuie remarcate și diferențele dintre acestea. 

În 1991, a fost un dezastru extins în timp și spațiu. În 2026, un eventual scenariu la Kharg ar fi mult mai concentrat, mai rapid și cu efecte imediate asupra piețelor globale și operațiilor militare. Astfel, ceea ce în trecut a fost un act de distrugere în retragere ar putea deveni astăzi o strategie de apărare activă, cu impact global instantaneu. 

Dacă în 1991 s-a vorbit despre „terorism ecologic”, un astfel de scenariu la Kharg ar fi echivalentul unei ”bombe nucleare ecologice”, ale cărei efecte ar schimba geografia și economia regiunii pentru generații.