Europa și SUA riscă să piardă din nou perspectiva asupra securității mondiale. Dacă aliații nu învață să lupte împreună la Hormuz, atunci când și unde vor învăța? 

Cel mai elocvent exemplu de ultimă oră este uriașa discrepanță între ceea ce a crezut regimul Putin că va realiza în războiul împotriva Ucrainei și ceea ce a obținut de fapt. De la o campanie ofensivă care trebuia să se încheie în două săptămâni s-a ajuns la un dezastru de război intrat în al cincilea an. 

Urmările pentru Rusia ale acestei erori colosale de calcul sunt peste 1,2 milioane de oameni (morți, răniți și dispăruți), distrugerea a prea multor capabilități economice dar și pierderea prestigiul internațional. Pagubele globale acestui război eșuat al Rusiei sunt estimate la peste cinci trilioane de dolari și, dincolo de Rusia și Ucraina, ele sunt vizibile peste tot, mai ales în țările cele mai puțin dezvoltate ale lumii dar și în rândul populațiilor celor defavorizate din fiecare țară, indiferent de gradul ei de dezvoltare.

În prezent, un alt război important este în curs – cel din Iran, unde aviația și rachetele coaliției americano-israeliene încearcă să distrugă capabilitățile de producție a uraniului îmbogățit și pe cele de arme cu rază medie și lungă ale Teheranului.

Lideri ale unor importante țări din lume precum și o parte a analiștilor politico-militari, referindu-se la perspectivele războiului din Iran, își exprimă scepticismul privind încheierea rapidă a acestuia.

Sub influența acestui curent de opinie destul de puternic, care vine de la persoane avizate inclusiv consiliate de servicii de informații, există tendința să se estimeze că războiul din Iran, ca și cel din Ucraina, a prins și el dinamică proprie, deloc neglijabilă, cu un efect negativ pronunțat pe termen lung dacă se continuă luptele.

Diferențele majore dintre războaiele din Ucraina și Iran

Există însă diferența majore între cele două conflicte. Planificarea militară americană și cea israeliană beneficiază de cele mai bune informații, de cele mai precise sisteme de a cuantifica și prognoza evoluțiile politico-militare de la nivelul tactic până la cel strategic. Între timp factorii de execuție a operației aero-navale au la dispoziție cele mai pregătite trupe și cele capabile arme din lume. În sprijinul acestor afirmații, reamintim că toate operațiile militare majore conduse de SUA în epoca armelor de mare precizie și a planificării algoritmice avansate (1991 - Irak, 1999 - Kosovo, 2001 - Afganistan, 2003 - Irak și 2026 - Venezuela), au avut deviații minime spre zero de la planurile inițiale. Iar, acum, în războiul din Iran, se remarcă deja eficiența ieșită din comun a aviației americano-israliene care, practic, nu a pierdut niciun aparat în confruntarea cu apărarea antiaeriană iraniană. Desigur, se remarcă și unele rachete și drone iraniene care trec de apărarea antiaeriană dar, prin ponderea lor foarte mică din totalul armelor lansate, confirmă, de fapt, planificarea reușită a operației.

Dincolo de scopul pur militar a operației americano-israeliene, există și un scop politic al războiului în sine, precum și o scară clară a valorilor morale. Pentru a nu uita unde ne aflăm reamintim următoarele: 

- În 2022 Rusia atacă nejustificat Ucraina și lansează amenințări explicite la adresa NATO. Iranul sprijină Rusia.

- În 2023, Hamas sprijinită de Iran atacă Israelul. În continuare, Hezbollah și rebelii Houthi din Yemen, toți sprijiniți de Iran, atacă de asemenea Israelul.

- În 2024 și 2025, Iranul demonstrează capabilități avansate de a ataca direct Israelul și anunță că are dreptul la un program nuclear bazat pe îmbogățirea Iranului.

- În 2026, Iranul lovește zone civile din țările vecine.

- În 2026, Iranul, prin numărul mare de rachete și drone folosite, demonstrează că deține capabilități de lovire mai mult decât regionale, la o scară mult prea mare față de un necesar de apărare. Toate țările din regiunea Orientului Mijlociu dar și din vecinătatea acestuia ar trebui să-și pună serios întrebarea ce intenționa Iranul să realizeze cu aceste prea mari capabilități pur ofensive.

- În 2026, Iranul blochează ilegal comerțul naval din Strâmtoarea Hormuz, demonstrând că era pregătit de ceva timp pentru un astfel de scenariu.

Acesta este contextul din care reiese scopul operației americano-israeliene, scop care este oprirea decisivă a unui factor perturbator regional și mondial, înainte ca acesta să nu mai poată fi controlat. Plan B la atingerea acestui scop nu există deoarece, Iranul a demonstrat, în 2026, o capabilitate ieșită din comun de lovire la distanță medie și mare, capabilitate care a putut fi controlată doar prin implicarea consistentă a celui mai puternic actor militar din lume care este SUA. În absența Americii, era doar o problemă de timp faptul că țările din Orientul Mijlociu urmau să devină efectiv prizonierele intereselor Iranului, indiferent de capabilitățile lor avansate de apărare antiaeriană. De asemenea, amenințarea cu recesiunea mondială prin blocarea de către Iran a Strâmtorii Hormuz, nu face decât să demonstreze necesitatea ca omenirea să nu mai fie nevoită să treacă prin episoade grave de șantaj.

Occidentul nu a înțeles pericolul rus nici în 2014 și nici în 2021

În 2014, Occidentul nu a înțeles adevăratul scop și miza anexării Crimeei și a unei părți din Donbass de către Rusia. Nu l-a înțeles nici măcar în decembrie 2021, când Putin a trimis celebra scrisoare în care sugera ca NATO să revină la forma sa de dinainte de 1997 – primul val de extindere în lumea fost-comunistă. În ianuarie și până pe 21 februarie 2022, cancelariile din țările NATO și majoritatea experților politico-militari de talie mondială credeau în continuare că Putin face doar joc de imagine și că nu va invada Ucraina. S-au înșelat cu toții, mai puțin administrația americană, probabil singura care avea perspectiva corectă asupra jocului de putere mondial.

Între timp, la Casa Albă a venit o altă administrație, cea condusă de Donald Trump. Deși este una atipică pentru politica postbelică a SUA, ea deține în continuare cea mai bună perspectivă a jocului global și este prima care încearcă să abordeze decisiv problema iraniană. Este prima demonstrație al noului stil de hardpower a Americii, în care Washingtonul trimite un impuls puternic dar de scurtă durată care să imprime o mișcare de securizare pe termen lung a unei mari regiuni însă cu condiția ca regiunea respectivă să-și poată întrețină mai târziu propria securitate. Desigur, în Orientul Mijlociu este cazul ca și poporul iranian să conștientizeze care sunt cu adevărat interesele sale. Este luat ostatic de un regim dictatorial care cheltuiește prea mult pe arme, incluisv sume mari nedeclarate și netransparente, și prea puțin pentru bunăstarea poporului?

Deși nu se știe cât de fezabil va fi în viitor acest sistem american de hardpower, el este în prezent singurul care o bază reală de putere – cea a supremației aeriene de generația a cincea, a armelor de mare precizie, a marilor rețele de sateliți și de senzori și a rețelei extinse de aliați.

Dacă aliații nu învață să lupte împreună la Hormuz, atunci când și unde vor învăța? 

Însă, aliații trebuie să învețe să lupte împreună. Nu doar la exerciții, ci mai ales într-o situație cum este Strâmtoarea Hormuz din martie și aprilie 2026. Altfel, când vor învăța să lupte împreună? Doar demonstrând că pot lupta împreună, pot descuraja adversarii. Situația gravă de securitate începută în 2014 nu a fost depășită ci doar planul adversarilor a fost întârziat. Nu există o imagine alternativă de securitate iar prețul pentru neînțelegerea sau ignorarea ei va fi de milioane de morți într-un nou război mondial. Liderii occidentali trebuie să ofere o conștientizare mai mare în rândul națiunilor lor despre pericol și despre orice tentative de deturnare a dialogului intern.

Națiunile aliate Americii de peste tot – Europa, Orientul Mijlociu și Indo-Pacific trebuie să înțeleagă că doar Ucraina și SUA au stat între ele și puterile revizioniste ale momentului. Dacă Ucraina cădea în două săptămâni, ce-ar fi urmat? Venea rândul țărilor baltice sau/și României într-un NATO debusolat? O Alianță Nord-Atlantică intrată în degringoladă pentru că Rusia deja penetrase la vârf mai multe țări, care împiedicau Alianța să judece limpede, să o paralizeze până la a nu fi capabilă să vadă că are în mână o chintă royală. Ar fi urmat Coreea de Sud sau Taiwanul? Nu știm pentru că Ucraina, ajutată atunci de SUA și de alte țări din lume, a stricat tot planul Rusiei și al altora. Urmează „să se termine repede”, i-ar fi spus Putin premierului Pakistanului pe 24 februarie 2022 aflat în vizită la Moscova, cu referire la invadarea  Ucrainei. La fel spunea Hitler apropiaților săi înainte cu câteva zile de a invada Polonia în 1939.