Lupii Războinici (II). SUA și puterile nucleare rivale. 'Unde dialogul eșuează, butonul atomic decide'

H.D. Hartmann / 31 mai 2020 / 18:28
EXCLUSIV

Revelionul dintre aniii 1989 și 1990 începuse la Casa Alba cu un gust ciudat. Președintele SUA, George Buh Sr se afla în mijlocul celei mai faste perioade pentru un președinte. 1989 se încheiase printr-un triumf fără egal după căderea Berlinului nazist. Fiind actorul, apoi doar martorul, colapsului comunist din estul Europei, Bush Sr devenise învingătorul Războiului Rece. 

Și totuși, americanul nu simțea de loc că este momentul să fie bucuros. URSS încă exista iar problemele Germaniei din mijlocul Europei deveneau cu adevărat strategice. Căderea comuniștilor germani din est provoca mutații militare și de securitate pe care administrația lui nu le putea analiza integral. Știind că urma să se prăbușească și ultima piesă a dominoului, cea mai grea dintre toate, puterea sovietică de la Moscova, Bush dorea o discuție amplă pentru a construi etapa finală a căderii sistemului sovietic. Obiectivul principal al americanului era să provoace o schimbare la Moscova care să nu îl oblige să plătească echilibrul nuclear mondial.

Bush Sr era aproape de ceea ce se numește un zgârcit patologic. Era frugal, modest ca îmbrăcăminte și avea o soție conservatoare din toate punctele de vedere. Mânca de cele mai multe ori “din traistă” cum s-ar zice, iar aparatul său administrativ era minimal. Avea doar trei consilieri principali, o secretară de zeci de ani, iar cafeaua era adusă în termos, de la reședință, adică era plătită din salariul său. Nu oferea decît ceai demnitarilor străini, iar celebra serată organizată pentru vizita suveranei britanice (care era considerată evenimentul istoric al fiecărei administrații americane) a rămas în istorie. Bush Sr a refuzat să semneze protocolul vizitei până când palatul Windsor nu a asigurat că securitatea reginei pe tărâm american va fi plătită frățește între cele două puteri. Despre cadouri, prima doamnă se spune că, excedată, a pus de la ea o sumă serioasă de bani pentru ca să nu se facă de rușine. Augustul soț nu dorise să aprobe cumpărarea, pentru consortul reginei, a unui set de porțelanuri considerate prea scumpe.

Ca atare, singura misiune pe care fostul spion CIA la Pekin, devenit președinte al SUA, o vedea la acel moment, era menținerea butonului nuclear sovietic sub o singură autoritate, la Kremlin, dar fără ca acest lucru să coste un dolar pe contribuabilul american. Restul, problemele economice, naționale sau ideologice din interiorul imperiului sovietic erau nimicuri de care nu dorea să se ocupe.

În luna Mai 1990 Casa Albă arăta ca o fabrică aflată în haos. Pe culoarele, altădată pustii, fuseseră adăugate birouri. Administrația Bush avea un cult pentru clădirile istorice, prima doamnă Barbara Bush ca ultima reprezentantă a unei vechi familii americane, refuzând orice fel de modernizări ale proprietăților prezidențiale. Ca atare, noii angajați, mai ales cei din departamentul de analiză și sinteză, lucrau fizic pe culoare. Informațiile cele mai sensibile ale puterii americane din acei ani, incluzând harta actualizată de două ori pe zi a poziționării submarinelor nucleare americane în lume (considerată, ca și astăzi, după valiza nucleară ca fiind al doilea mare secret strategic american) erau efectiv vehiculate, nu în birouri subterane sau celebrele black rooms (camerele negre) ci pe holuri. Celebrul bunker care adăpostea Situation Room avea aceleași scări de oțel pe care Truman le comandase iar holurile încă erau vopsite cu acel galben din timpul ultimei conflagrații mondiale.

 

Pakistanul nuclear

 

Aghiotantul de la Secret Service, fapt unic în istoria Casei Albe avea un scaun în chiar dormitorul prezidențial. Motivul fusese simplu, la ordinul președintelui, pentru a face economie, luminile de pe holurile reședinței trebuiau stinse pe timpul nopții, astfel că purtătorul valizei nucleare a fost nevoit să își mute scaunul de pe hol în chiar dormitorul prezidențial, unde la numai 8 metrii dormea, fericit că nu plătește curentul prea mult, chiar Bush Sr.

Tocmai prin acele culoare subterane vechi și demodate, în acea lună de mai, trecea președintele american îmbrăcat într-un halat și în papuci. Președintele fusese trezit pe la ora 2 și 20 din dimineață. Era iritat de informația pe care tocmai o primise. Unul din sateliții de spionaj detectase ceea ce părea o explozie nucleară. Regiunea era Pakistan. După câteva zeci de minute de dezbateri, șefii de stat major ai armatei americane au decis să îl trezească pe președinte. Era pentru prima dată când, pe un teren aproape misterios pentru analiștii americani, avea loc un o explozie nucleară.

Memoriile Secretarului de Stat James Baker vor reaminti despre acea noapte complicată. Îmbrăcat și el cu ce apucase, luat pe sus pentru a fi adus la Casa Albă, pe drum se gândise la ce este mai rău. Pe masa de consiliu, atât președintele cât și secretarul său de stat vor afla cu stupoare că analiza tinerilor cu birourile pe holurile Casei Albe era mai mult decăt alarmantă.

La sfârșitul lunii mai 1990, comunitatea americană de informații avea date concrete că Pakistanul construise cel puțin șase și, poate, până la zece focoase nucleare. Analiștii erau convinși că unele dintre acele focoase au fost desfășurate pe avioanele de vânătoare F-16 fabricate de americani chiar în Pakistan. Acel contract militar fusese semnat de către Ronald Reagan. Cea mai gravă problemă pentru politica americană din regiune era că Benazir Bhutto, populistul prim-ministru al Pakistanului, fusese eliminată (sau alesese sa se retragă, pentru a nu fi ucisă) din procesul constituțional de autorizare a loviturilor nucleare.

Absența primul ministru din linia de decizie nucleară odată confirmată, reprezenta o lovitură extrem de serioasă pentru politica americană a echilibrului nuclear global. Președintele pro-nuclear al națiunii, Ghulam Ishaq Khan, și armata pakistaneză, în frunte cu generalul de armată Mirza Aslam Beg, aveau mâinile, neîntrerupte, pe buton.

 

Criza nucleară pakistaneză din 1990

 

Iar SUA nu puteau intervenii niciodată la timp pentru a opri o reacție nucleară necontrolată din Pakistan. Nu existau îndoieli că India, cu arsenalul său nuclear, mult mai extins, era pregătită să riposteze la orice amenințare. George Bush Sr vedea cum strategia lui de control asupra procesului de dispariție a imperiului sovietic se destramă. Căci orice transfer de valiză nucleară sovietică trebuia urmărit și controlat de către Washington, în caz contrar, tehnologia sovietică ar fi fost vândută pe piața neagră a terorismului mondial. Și primul client ar fi fost grupările fundamentaliste pakistaneze. Testul nuclear pakistanez tocmai complica jocul pregătit de americani în ceea ce privește Moscova.

Criza nucleară pakistaneză din primăvara lui 1990 a consfințit un adevăr: coșmarul exportului nuclear devenise nu numai o realitate dar și o prezență pe care orice președinte american o va simți zilnic pe umerii săi.

Ieșind din bunker, Bush Sr va înțelege că nu căderea comunismului era victoria vieții lui. Comunismul reprezentase copilăria coșmarului pe care umanitatea îl începuse cu zorii secolului XX. Terorismul nuclear era maturizarea acelui coșmar, suma tuturor fricilor existențiale ale unei națiuni, iar SUA vor fi obligate să joace un rol crucial în a înțelege mecanismul acelei amenințări colosale, apoi fiind obligate să găsească resursele financiare pentru a lupta împotriva ei. Adică, SUA erau somate să devină puterea globală, autoritară și absolută a echilibrului nuclear. Exact ceea ce administrația lui nu dorea. Costurile financiare deveneau de neimaginat pentru un președinte ca Bush Sr.

 

Eu sunt Statul

 

Pentru simpul și unicul motiv că puterea nucleară a unei națiuni este absolută, butonul nuclear se află sub autoritatea unei singure persoane. Acela care posedă autoritatea supremă asupra valizei nucleare este șeful absolut al statului. Ludovic al XIV a inventat: Statul sunt eu! La timpul respectiv el încarna puterea divină și judiciară a regatului francez. În epoca modernă, Francois Mitterand, ultimul monarh al celei de-a cincea republică franceze va declara, fundamental, la fel: disuasiunea nucleară este decisă de președintele republicii și numai de el. Butonul nuclear, prin simbolistica sa, prin puterea, care este de fapt post factum, a unei națiuni aflate în imposibilitatea de a se mai apăra, reprezintă astăzi statul. Astfel psihologia celui care are în buzunar codul numeric fatal determină ultima decizie a statul pe care îl conduce.

După revoluție sanguinară din 1789, Franței i-a trebuit un secol, teroare genocidală, nenumărați consuli și lovituri de stat, 3 regi, 2 împărați și 3 republici pentru a reface puterea fundamentală a unui singur om. Apoi, un al doilea secol de înfrângeri și umilințe până la Charles de Gaulle.  După construirea primei bombe atomice franceze, statul francez imaginat de regele soare, puterea centralizată a Franței au revenit acolo unde istoria o așezase firesc.

 

„Unde dialogul eșuează, butonul atomic decide”

 

Acest proces istoric îl vor înțelege China și India. SUA vor realiza impactul puterii nucleare asupra arhitecturii sale constituționale abia la căderea comunismului, când vor realiza ca echilibrul terorii nucleare dintre cele două ideologii și organizări sociale aflate în conflict fusese doar apă de ploaie.

Abia sub Bush Sr elita americană va învăța că puterea  nucleară a unui singur om devine izvorul de schimbare a structurii de decizie a unui stat. Rusia va face totul pentru ca pierderea URSS să nu o lase fără butonul nuclear. Coreea de Nord va muri de foame pentru a avea mult râvnitul buton. Israelul își va impregna supraviețuirea sa statală la nivel celular prin bomba atomică. Israelul etern va exista prin tocmai mânuirea focului prometeic. Personalizarea deciziei nucleare transcede astfel orice mecanism democratic, orice formulă ideologică, orice revoluție a maselor, orice arhitectură de relații internaționale.

A avea bomba atomică, pentru statele care au cunoscut neantul istoric sau se tem de el, reprezintă definiția supremă a permanenței lor. Acolo unde dialogul eșuează, butonul atomic decide. Butonul nuclear este statul. Cel care îl posedă și vremelnic este stăpânul absolut al istoriei. În primăvara atomică pakistaneză din 1990, Bush Sr exact acest lucru îl va înțelege. Zguduit de revelație, omul de stat american înțelege că timpurile lui au apus. Puterea emanantă din Biroul Oval va fi pentru totdeauna schimbată.

Sute de cărți au fost publicate, analize politice și militare considerabile au fost dedicate relațiilor strategice bilaterale dintre Pakistan și India, India și China sau China și Statele Unite. Din nefericire, pentru un fin cunoscător al dinamicii strategice dintre aceste patru puteri nucleare, nu există o soluție comună, după modelul imaginat în cadrul negocierilor cu fosta URSS. Nuanțele multiple, suprapunerile de culori, psihologia soluțiilor nu pot fi înțelese dacă ele sunt adresate intelectual doar pe bază strict bilaterală. În timp ce Pakistanul răspunde strategic la India, India răspunde raportându-se la Pakistan și China, care la rândul lor răspund ambelor spre India și Statele Unite. O permutare permanentă, un șah etern, pe care echilibrul nuclear nu îl mai poate cuprinde.

 

Pakistanul și amenințarea nucleară împotriva Indiei

 

În grădinile care înconjoară Aiwan-e-Sadrun, palatul prezidențial din Islamabad, un singur om va decide că timpul modern nu mai permite jocul granițelor fizice. Biroul președintelui este imens, iar masa de consiliu, din marmură verde (culoarea Profetului) ornează centrul deciziei supreme. Într-una din zilele lui ianuarie 1972, Zulfikar Ali-Bhuto, așezat la celebra masă, va avea o discuție cu privire la securitatea țării sale.

După războiul cu India din 1971, Pakistan nu are solutii prea multe pentru a opri nu numai influența indiană dar, iar acest lucru este extrem de grav, apropierea dintre New Delhi si Beijing. Ciu EnLai, premierul chinez tocmai semnase cu India contracte economice masive și promisese să rupă India de influența sovietică. SUA semnalizaseră multă bunăvoință iar Pakistanul se vedea astfel izolat.

Bhuto va analiza din perspectiva regală și mistică, nu din cea democratică sau populară, supraviețuirea țării sale. Fără o viziune imperial-divină, care să traverseze secolele, pentru a înfrânge imperiile care vor veni sau vor pleca, țara lui nu va rezista. Hotărârea de a produce în secret bomba atomică și de a centra strategia de securitate națională pe amenințarea nucleară permanentă împotriva Indiei va face din acest politician victima armatei și serviciilor secrete pakistaneze.

 

„Budha zâmbind” - numele de cod al primului test nuclear al Indiei

 

După decenii, fiica sa, devenită prima femeie ministru al Pakistanului va refuza, așa cum îl informau serviciile de informații americane pe George Bush Sr să fie implicată în programul nuclear care a dus la execuția tatălui său. Construcția politică post independență a Pakistanului va fi complet erodată și anihilată prin apariția bombei atomice.

Iar celebrul „Bhuda zâmbind”, numele de cod al primului test nuclear indian din 1974, a fost elementul Sputnik, emoțional și religios, pentru ca Pakistan să facă orice pentru a avea bomba atomică. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, Abdul Kadeer Khan, un cercetător pakistanez care lucra în Olanda la producerea centrifugelor nucleare civile este adus în secret înnapoi în țară.

Dar tocmai aici intervine istoria, căci, ironia sorții, bomba atomică pakistaneză este semnată de către India, Europa și SUA. „Budha zâmbind” este insulta supremă. Părintele bombei atomice din Pakistan este născut tot în India, pe timpul imperiului britanic, școlit în metalurgia materialelor speciale cu banii Londrei, născut din mama begumă moghală. Tehnologia nucleară este eminamente europeană, fară urmă de influență sovietică iar uraniumul îmbogățit necesar producerii bombelor este procurat din SUA.

 

China, prima bază militară cu rachete nucleare instalată în Tibet

 

1974 este și anul în care China devine pincipalul actor al dramei indo-pakistaneze, detronând SUA, UK și URSS printr-un singur gest. Prima bază militară cu rachete nucleare chineze este instalată în Tibet. Marile fluvii care hrănesc atît Pakistan cât și India vin tocmai din Everestul nepalez și tibetan. Adică din platoul atomic aflat sub autoritatea comunistă de la Beijing. Probabil fără să o dorească sau să realizeze importanța gestului său, tocmai fuga de butonul nuclear al lui Mao (care va transfera tocmai pe acoperișul lumii teribila armă) va implica defintiv și permanent China în mijlocul confruntării mondiale, cea pe care, peste decenii, o va continua și escalada Donald Trump.

 

Trump și triunghiul nuclear India-Pakistan-China

 

Căci nimeni din Asia nu poate opri China capitalistă în demersul său economic și globalist. Triunghiul nuclear India-Pakistan-China depășește prin complexitatea sa dialogul cu care SUA erau obișnuite pe timpul confruntării cu URSS.

Donald Trump judecă acest complex nuclear tripatit, care pare atît de convulsionat ca și drumul pe care îl croiesc fluviile fundamentale care se adună din ghețarii himalaieni, doar din prisma experienței politice americane date de către confruntările din timpul războiului rece. Altceva nu știe, altceva nu a citit în arhivele monumetale ale Americii. De aceea alege să ridice India pentru a contracara economic China.

Greșeala strategică pe care o va face prin alegerea acestei politici este că Pakistanul musulman este mult mai periculos pentru pacea internă a unei Chine multinaționale, unde locuiesc milioane de musulmani. India nu reprezintă sub nicio formă un pericol la adresa unității teritoriale chineze.

Culoarul economic China-Pakistan, pe care președintele Xi îl va finanța cu sume enorme, este desenat tocmai pentru a apăra China de expansiunea unui islamism revoluționar, cu tentele sale deseori extremist-teroriste venite din Pakistan. Administrația Obama va înțelege această nuanță fundamentală și nu va încuraja niciuna dintre cele trei puteri nucleare din Asia.

Din contră va folosi Rusia pentru a echilibra stabilitatea nucleară a regiunii. Donald Trump, furibund în justificările sale cu privire la eșecul său din timpul crizei Covid-19, încearcă ridicarea economică a Indiei, uitînd că aceast fenomen va duce la o întărire a puterii nucleare de la New Dehli. Ca atare Pakistanul se va simții și mai amenințat de un eventual nou “Budha zâmbind”. Prin efectul de domino, Pakistanul își va întări colaborarea cu China, pentru a fi la paritate nucleară cu India, dezvoltând proiectele economice cu colosul asiatic, pentru a avea resursele finaciare de dezvoltare nucleară și convențional militară.

 

Strategia Washingtonului riscă că multiplice resentimentele islamice

 

Astfel, China poate cere de la islamiștii pakistanezi intreruperea acțiunilor lor pe teritoriile uighure, fapt care va întări puterea centrală de la Beijing. Odată cu creșterea puterii Indiei, resentimentul islamic va fi extrem de sever, mai ales că vine pe filiera fundamentalist religioasă creștină pe care Donald Trump o încurajează în SUA. Fundamental, în loc să delocalizeze resursele ideologice și religioase ale diverselor facțiuni islamiste revoluționare, prin încurajarea Indiei, unde primul ministru Modi este un cunoscut naționalist hindus, SUA nu fac decât să multiplice resentimentele islamice.

Talibanii au venit din Pakistan, Osama bin Laden a fot executat în Pakistan, marele război antiterorist al lui Bush Jr a avut ca motivație tocmai existența rețelelor de extremism islamic din Pakistan. A crede că poți bloca China prin întărirea naționalismului economic hindus din India, înseamnă a nu realiza că de fapt oferi aceeași motivație pentru explozia din nou a terorismului internațional. Iar de data aceasta, Trump joacă pe o ecuație profund personalizată, căci toate cele patru puteri implicate în acest joc cu mărgele de sticlă sunt puteri nucleare, apte de a transfera tehnologie nucleară la actori non statali și inamici feroce ai tuturor celor patru.

Tensiunea de astăzi la granița dintre India și China, pe care tocmai Donald Trump, creatorul ei anunță că, dacă va fi chemat, dorește să o negocieze, este exact semnalul pe care Pakistanul îl va traduce ca un semnal al viitorului tensionat care vine. Încurajarea tendințelor expansioniste ale Indii înarmate nuclear până în dinți, atunci când toate estimările spun că arsenalul nuclear chinez este format doar din cîteva sute de ogive nucleare, reprezintă cel puțin o eroare de calcul juvenilă, de contabil de cartier.

 

„Budha zâmbind” în chineză?

 

Contradicția care aruncă în aer orice logică a mișcărilor din ultimile luni reiese tocmai din această definiție. Extremiștii care se nasc în regiunea respectivă sunt exact dușmanii totali ai fiecărui stat implicat. Iar Trump exact această contradicție nu o înțelege, provocând periculos echilibrul trilateralei nucleare din Asia. Orice foc pornit de acolo, dacă va fi oprit, va cere resurse financiare și economice enorme, iar prețul în victime umane va depășii cu mult cele mai negre estimări.

Având la bază analiza extrem de strâmtă a eșecului american din Afganistan, unde Trump efectiv aplică principiul unei fugi mai sănătoase, SUA formulează un atac anti-chinez care poate evolua esențial într-un conflict care să amenințe integritatea teritorială a Chinei. Iar dacă asupra unui aspect suntem cu toții de acord, este acela că Partidul Comunist Chinez tocmai prin războiul anti -japonez din secolul trecut, (care a fost de fapt un război de eliberare națională) a câștigat dreptul de a conduce țara. Cine își imaginează că un atac la adresa integrității statale chineze nu va deveni reperul moral salvator pentru perpetuarea la putere a comuniștilor la Beijing, înseamnă că nu înțelege nimic din istoria acelei țări.

Dacă Germania a renunțat la orice formă de tehnologie nucleară tocmai pentru a înnăbuși tendințele sale istorice în așteptare, de renaștere a lui Bismark (practic astăzi transformându-se într-o ligă a comercianților), China va utiliza puterea butonului nuclear pentru a își întări statul. Exact ca SUA, exact ca Pakistan, exact ca India.  După eșecul previzibil al intervenției asimetrice americane din Hong Kong, după ce va eșua și mișcarea americană din Taiwan, cea mai periculoasă, care poate destabiliza orice înțelegere modială, mișcarea geo-strategică pe care o provoacă cu India va lăsa urme adânci. Trump nu va supraviețui politic îndeajuns să audă despre un alt președinte american care, în papuci de casă, va fi informat că „Budha zâmbind” a devenit chinez de-a dreptul.

Notă DefenseRomania: Textul analizei și opinia aparțin autorului, intertitlurile redacției

CITEŞTE ŞI: Lupii Războinici (I). Xi, între o decizie ce amintește de Tiananmen și cruciada lui Trump

 

Articole Recomandate


CONTACT | POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES |

Copyright 2020 - Toate drepturile rezervate.
nxt.23
YesMy