Așteptări ale Asiei și modelul Biden de relații internaționale

H.D. Hartmann / 25 noi 2020 / 17:15
Sursă foto: Joe Biden Facebook
EXCLUSIV
Sursă foto: Joe Biden Facebook

Sub președintele Donald Trump, strategia americană față de regiunea Indo-Pacific a fost una perfect tranzacțională. Pentru a contracara prezența masivă și creșterea exponențială a puterii economice, implicit celei militare, proiectată dinamic de către China, Donald Trump a gândit simplu și perfect geometric. 

Fără prea multă imaginație, de-a dreptul dulap atunci când a fot vorba de India sau Pakistan, politica trumpiană a produs o ruptură de sens și logică în interiorul spațiului comun, imens geografic dar economic destul de mediocru format de triunghiul India-Pakistan-SUA versus China.

 

China – obsesia împăratului gol

 

O ruptură voită, un fel de mini revolutie americană care a dorit sa zdruncine întregul eșafod de relații, de nuanțe și de compromisuri pe care decenii de politică reală, pragmatică si deseori dureroasă l-a stabilit într-una dintre cele mai volatile regiuni ale lumii. Cu cele trei puteri nucleare vecine, dintre care cea mai calmă este China, care nu este membru al nici unuia dintre mecanisme de supraveghere regională sau globală din care celalălate doua state fac parte, administrația a Trump a încercat nu numai spectacolul din Koreea de Nord, visând la denuclearizarea peninsulei prin tot felul de întâlniri mitizate, dar și prin demonizarea forțelor armate chineze, acuzate de genocid la adresa populației musulmane (uigure) din interiorul Chinei.

Exacerbarea permanenta din exterior a tensiunilor religioase din interiorul Chinei a fost poate cel mai murdar model de politica a forței comandate de către actorii politicii externe trumpiene. Căci o astfel de inflamare, dacă nu ar fi fost dejucată profesional de către puterea centrală de la Beijing, ar fi creat o situatie deosebit de gravă din punct de vedere al stabilității regionale. Atacată prin Hong Kong pe  o latură, provocată continuu de către Taiwan și Australia prin acuzațiile fantasmagorice cu rpivire la criza virusului Sars Covid 2, implicate fără voia sa în marile mișcări de dizidență ale miliardarilor săi fugiți în SUA ca urmare a celebrei lupte anti-corupție ordonate de Beijing (unii dintre acești miliardari chinezi, deveniți dizidenți, se vor transforma în finanțatorii fără scrupule a ideologiei trumpiste și naționalismului american sinofob și racist promovat de către ideologul trumpian de renume Steve Bannon), China a avut de a face și cu una dintre cele mai nebunești strategii de provocare a numeroasei slae populații musulmane de pe teritoriul său.  

Pentru a rupe coridorul economic China-Pakistan, una din liniile de salvare a economiei pakistaneze și element chinez de echilibrare funciară a deficitului de securitate cu India sprijinită de către SUA, Donald Trump va declanșa o campanie oarbă de dezinformare care va avea doi piloni fundamentali: genocidul la adresa populației uigure (folosind întreg lexiconul anticomunist din timpul războiului rece) și virusul chinez (mai bine cunoscut ca Sars Covid 2). Cei doi piloni ai agresivității crescânde a lui Donald Trump la adresa Chinei au fost folosiți pentru a destabiliza puterea centrală de la Beijing, într-o încercare masivă, deseori absolut gratuită de a delocaliza influența acesteia nu numai în spațiul Pacific dar și în interirorul statului național chinez. Extrem de utilii milardari chinezi dizidenți, corupții adorați ai administratiei Trump, care au finanțat marile mișcări publicitare ale lui trumpiștilor Bannon și Sideny Powel, vor inventa, fiecare conform misiunii primite, dosare cu dovezi despre lagăre de concentrare unde milioane de musulmani ar fi închiși, sau o vor descoperi pe niciodată fotografiata cercetătoare din Wuhan, care de un an de zile spune lumii că virusul covid 19 este creat în celebrul laborator construit de francezi și eliberat de către o forță neagră globalistă, menit să distrugă independența și suveranitatea popoarelor lumii.

Cele două strategii au avut și au ca obiect demonizarea conducerii chineze și imensei majorități non musulmane chineze, precum și ralierea lumii arabe împotriva Chinei, cu principal actor Arabia Saudită, care este și cel mai mare exportator de resurse energetice către China.

Focarul principal al propagandei anticomuniste a fost ales Hong Kong, unde ironia amară a minciunii face ca marile mișcări pentru democrație să aibă la origine și permanent motor de acțiune dorința unui criminal (individul și-a ucis soția) de a nu fi extrădat spre țara asiatică unde a avut loc crima.

La baza întregii așa zisei lupte anticomuniste și democratice din Hong Kong, pe lângă sumele exorbitante pe care le-au dat miliardarii corupți chinezi pentru a își cumpăra azilul în SUA, se află lupta unei oligarhii corupte cu interese mafiote întinse și asupra regiunii Macao pentru a nu răspunde în fața legii chineze. Căci eliminarea privilegiului ca cetățenii din Hong Kong (un privilegiu acordat de britanici chinezilor nativi pentru a susține colonia în fața ofensivei Chinei comuniste) să nu poată fi extrădați spre terțe țări sau în interiorul Chinei, lovește în interesele oligarhiei din fost colonie britanică, acum fiind posibilă trimiterea lor sub acuzații de corupție în interiorul Chinei continentale. Un coșmar pentru cei care au condus marile fraude economice care au anturat transformarea masivă economică a Chinei post Mao și care, în baza acestei privilegiu unic în lume, au gasit adăpost în orașul colonie.

Este pentru prima dată după moartea lui Mao, cand China se vede pusă în fața unui complex și asimetric atac, perfect organizat cu efecte adânci la adresa stabilității sale naționale și statale. Desigur, este pentru prima dată cand SUA, în anii post invazia din Irak, vor utiliza un întreg arsenal ideologic și mediatic care să producă daune ireparabile și pe termen lung unei puteri adversiale străine.

Pe cealaltă parte, culoarul China-Pakistan a devenit crucial in vizunea lui Trump. Distrugerea lui favoriza imediat India, și ea extrem de mercantilă în relațiile cu SUA. Căci acest proiect economic desenat de Pakistan, dar finanțat aproape în întregime de către China, deranjează New Dehli. Cu un asemenea instrument economic puternic și extrem de sensibil la orice deviere confruntațională, SUA au fost nevoite să încerce imposibilul prin forjarea, pe repede înainte, a unei alianțe cu India. Greșeală strategică a fost testul reprezentant de incidentul masiv de pe crestele din Himalaya, unde grănicerii chinezi și cei indieni s-au luptat cu bețe și pietre. Deși nimeni nu și-a explicat exact de unde a pornit aceasta râvnă indiană de a arunca cu pietre în soldații chinezi, toată lumea a înțeles că încurajarea fricțiunilor frontaliere, mai ales pe o linie explozivă cum este cea indo-chineză, aducea bucurie doar la Washington.

Asigurările lui Donald Trump despre veșnica prietenie de tip sovietic dintre popoarele unite democratic indian și american nu putea acoperi însă conflictul pe care SUA, folosind New Dehli dorea să îl declanșeze. În timp de în interiorul SUA, pentru electoratul său naționalist, exclusiv rasial și extremist religios, Donald Trump declama că retrage toți soldații americani aflați pe teatrele de război internaționale, în îndepărtatul spațiu Indo-Pacific, aceeași administrație încuraja temeinic și fără regrete declanșarea unui conflict militar deschis dintre doua puteri nucleare, promițând să trimită soldați pentru apărarea democrației surori indiene. Cum lumea nu este oarbă, exact acest tip de comportament dual, visceral și perfect non civilizational a produs cele mai grave daune la adresa încrederii în opțiunile americane și a tehnicilor folosite pentru indeplinirea proiectului trumpian America First.

Continuând politica sa mercantilistă, de a scoate profit din orice valoarea americană exportată, administrația Trump a cerut aliaților americani precum Japonia și Coreea de Sud să plătească tot mai mult pentru prezența trupelor americane pe propriile lor teritorii.

Interese de clan, tipic rețelelor clientelare dezvoltate de către aceste prezențe militare și-au gasit un avocat eficient la Casa Albă. Cele două țări plătesc deja o sumă considerabilă pentru apărarea lor, cu toate acestea cerințele administrației Trump au fost atipice în ceea ce privește sumelor solicitate. Japonia plătește aproximativ 1,8 miliarde de dolari pentru prezența militarilor SUA, însă administrația Trump a cerut până la 8 miliarde de dolari. Pentru Coreea de Sud, costurile se ridică la 900 de milioane de dolari pe an, însă administrația Trump a cerut până la 5 miliarde de dolari în timpul unor tensionate negocieri. Calculul financiar bizar combinat cu faptul că Trump s-a referit adesea la cei doi aliați americani drept free-riders, adica pe românește pomanagii, arată clar că alianțele Americii din Indo-Pacific sunt într-o poziție dificilă.

Angajamentele diplomatice ale lui Trump cu Kim Jong-un s-au schimbat puțin și au oferit Coreei de Nord timp pentru a-și dezvolta capacitățile nucleare. Sub supravegherea lui Trump, Coreea de Nord și-a rafinat programul de rachete nucleare până la punctul în care poate atinge Statele Unite continentale. Coreea de Sud a încercat să profite la maximum de situația diplomatică tensionată din peninsulă, cu toate acestea, rezultatele au fost mediocre. Încrederea într-un acord Trump-Kim a scăzut în timp. China nu a pierdut nimic, ba mai mult, prin tăcerea diplomatică a căstigat simpatie. Exact opusul a ceea ce Trump dorea.

Unicul efect al strategiei anti chineze a lui Trump a fost acela de exacerbare a tensiunilor din teatrul Indo-Pacific. Având în vedere că războiul comercial dintre SUA și China a reușit doar să-i rănească pe amândoi și că, datorită politicii lui Trump, China a văzut o deschidere pentru a-și consolida poziția asupra Hong Kong prin erodarea puținei autonomii pe care o mai avea orașul, a venit o schimbare radicală a retoricii Casa Alba. Prin încercarea de a imita retorica războiului rece, Casa Albă a lui Trump și-a încadrat conflictul cu China ca fiind o bătălie între o țară capitalistă, liberă și una comunistă, dicatorială. Astfel, sicofanții numiți ambasadori de clanul de interese trumpiene, au început în țările unde au fost trimiși, adevărate campanii media despre capitalismul american bun versus comunismul rău, declanșând, fără voie, un dialog halucinant, cel puțin în țările foste comuniste.

Cum nimeni din cei care au trăit comunismul acum decenii nu mai crede în minciunile propagandistice ale războiului rece, capitalismul promovat agresiv în ultimii 30 de ani fiind departe de a crea bunăstarea mult clamată de către ambasadorii trumpiști, SUA s-u trezit într-o derivă lingvistică absolută. Companii capitaliste chineze, construite efectiv ți doar pe principiile sacre ale economiei de piață, cum ar fi Huawei, Tiktok, Wechat etc, au fost atacate ca fiind produse ale comunismului chinez și instrumente ale unei paranoide teorii despre cum China dorește să distrugă perfecțiunea democratică americană și a lumii. Ceea ce este nu numai absurd, dar în mijlocul unei grave dependențe de investiții străine a multor țări excomuniste, atacurile americane, perpetuate de ambasadori fără minima înțelegere a prostiilor debitate, la prezența capitalului chinez vor produce și o adevărată problemă de dezvoltare a repectivelor economii unde acesta a fost investit.

La nici una din fostele administrații americane de la Nixon încoace,  stilul de guvernare diferit al Chinei nu a provocat isteriile sinofobe ale lui Trump și prea zeloților membrii ai mediului său înconjurător, cum nu a provocat nici paranoidele declarații ale unor lumpeni politicieni locali de prin Estul Europei, care, cu un pro americanism de proastă calitate, descopereau la 30 de ani de la colapsul comunismului mondial, că mai există în lume țări comuniste (și nu puține la număr), dintre care chiar este superputere economică.  

Toate administrațiile americane precedente, deși erau conștiente de ambițiile Chinei și de virajul său profund capitalist, s-au abținut de la alimentarea retoricii războiului rece și de la a aplica strategii ineficiente de demonizare rasială sau civilizațională. Numai Trump și lacheii săi au făcut-o, lăsând în urmă un vid diplomatic și de respect pe care noua administrație Biden trebuie să îl umple. Dezavantajul noii administrații îl reprezinta exact neîncrederea pe care politica trumpista a lasat-o în urmă, deficit care va fi extrem de greu de redus în viitorul apropiat.

Pe un alt plan, mult mai complex de organizat, decât simplitatea barbarică a propagandei sinofobe trumpiste, tot pentru a bloca expansiunea Chinei, SUA au decis să sprijine dialogul de securitate cvadrilaterală, cunoscut și sub numele de „the Quad”, o platformă strategică care unește SUA, Japonia, Australia și India. Japonia a susținut în general Quad, în timp ce Australia s-a angajat cu surle și trâmbițe, în mod public, fiind active în procesul de diseminare a sinofobiei trumpiene. Datorită tensiunilor cu China la granița sa, India s-a îndepărtat, de asemenea, de strategia sa de decenii de a găsi un punct de mijloc strategic și a devenit mai interesată să lucreze în cadrul Quad. În timp ce Quad-ul a devenit mai coerent, unii aliați americani, cum ar fi Coreea de Sud, nu îl văd ca pe ceva care își poate spori propriile ambiții geopolitice sau asigura o proeminență în lupta pentru relațiile cu SUA. Quad este imaginat de către Donald Trump ca fundal de scenă, ca spital de campanie sau loc de relaxare a soldaților americani pe plajele australiene sau prin cinematografele japoneze. Pentru administrația Trump această structura nu are decît rol de a provoca, fără capacitatea unei acțiuni reale.

 

Cum ar trata o administrație Biden cu aliații din Indo-Pacific?

 

După anunțul de ieri privind nominalizarea principalilor actori ai aparatului de securitate națională și ai Departamentului de Stat, analiștii sunt de acord în a prezice că noua administrație Biden va marca revenirea la o politică externă mult mai nuanțată și desigur multilaterală, măcar și prin accesul aliaților europeni și asiatici la mecanismele de decizie globală. Președintele ales Biden și-a prezentat viziunea sa de politică externă încă înainte de începerea alegerilor din 2020. Viziunea sa este alcătuită din doi piloni majori: în primul rând, America trebuie să se reconecteze cu aliații săi și, în al doilea rând, trebuie să-și reia locul în capul mesei.

O analiză a discuțiilor telefonice pe care președintele ales Biden le-a avut cu diverși conducători din Asia și/sau zona Pacifică, cum ar fi primii miniștri ai Japoniei și Australiei, precum și cu președintele Coreei de Sud, subliniază că SUA sunt interesate să sporească cooperarea regional, fără sinofobia trumpistă, deci să se abțină de la a-și critica aliații, cel puțin în fața unei opinii publice slab informate despre realitățile din teren. SUA lui Biden și-au reafirmat promisiunea de a apăra Japonia fără a menționa noi impuneri economice pentru respectarea articolului 5 din tratatul comun de apărare.

Biden pare să vadă Coreea de Sud ca fiind parte a unor dezastruoase politici regionale trumpiste cu privire la reducerea tensiunile din peninsula și procesul de denuclearizare a Phenianului. Este posibil ca numirea unui nou țar pentru combaterea schimbările climatice în persoana lui John Kerry, asezonatul diplomat al erei Obama, să ofere Coreei de Sud exact deschiderea diferită pe care o caută pentru a ieși din cercul închis al categoriei sale „tradiționale” de politică împotriva Coreei de Nord. Reprezentând o putere maritimă și de transport regională (cu perspective de a devenii practic a treia din lume) datorită ruperii peninsulei în doua după semnarea armistițiului, ocupanții Casei Albastre, palatul prezidențial din Seul, au încercat de aproape 20 de ani să emită pretenții economice care să răspundă nivelului de dezvoltare a țării pe care o conduc. La aceste încercări sud coreene de definire a statului de putere globală, SUA au raspuns rece în trecut.  Sub Trump, SUA au reacționat furios, văzând în Seul doar un simplu aliat dependent de prezența armatelor americane, obligând sud coreeni la cumpărarea de tehnologie militară americană. Această obsesie a profitului imediat a produs o atitudine anti americană de o virulență rar văzută în istoria regiunii, fără a acoperi realitatea deficitului de securitate provocat de dezvoltarea nucleară a Nordului. O falsă imagine care a provocat ruptura decisivă dintre Seul și Washingtonul trumpian, efectul fiind prăbușirea imediată și fără aple a spectacolului de sunet și lumină reprezentant de așa zisele negocieri cu tânărul dictator de la Phenian.         

Pentru președintele Biden, ca și pentru strategii noii administrații de la Washington, un calcul diplomatic inteligent va oferi Seul statut de putere regională, cu un cuvânt puternic de spus și în alte afaceri mondiale. Un câștig și pentru China care va putea și mai ușor decide cand va impune denuclearizarea totală a peninsulei și desigur împărțirea profitului acestei deschideri fundamentale care să închidă unul dintre conflictele cele mai vechi din istoria modernă.

Un alt mod în care SUA ar putea relua din punct de vedere economic relația cu aliații săi ar fi prin reîntregirea Parteneriatului Trans-Pacific. Biden a sugerat dorința de a se alătura TPP, cu toate acestea, atitudinea mai protecționistă a partidului democratic ar face dificilă reîntregirea acordului. Un alt domeniu în care Biden s-ar putea îmbunătăți este Organizația Mondială a Comerțului, o altă structură care a fost adesea criticată de Trump. OMC va alege în curând un nou șef, iar SUA l-au sprijinit pe fostul ministru sud-coreean al comerțului, Yoo Myung-hee, măsură pe care Japonia nu a sprijinit-o. Concurența pentru următorul șef al OMC devine din ce în ce mai tensionată, întrucât Uniunea Europeană îl susține pe candidatul rival al lui Yoo , Ngozi Okonjo-Iweala din Nigeria .

Noua administrație Biden va avea o bătălie ascendentă în convingerea aliaților asiatici, că SUA pot conduce din nou. Conservatorii japonezi rămân sceptici față de o administrație Biden din cauza temerilor că acesta ar fi mai deschis față de China. Președintele ales Biden a încercat să contracareze acest lucru reafirmând că Tratatul de securitate SUA-Japonia se aplică și pentru disputele Insule Senkaku, teritoriu aflat în dispute între Japonia și China. Făcând acest lucru, Biden semnalează întoarcerea la declaratia original americană de referință care confirmă că SUA consider insulele Senkaku ca parte integrantă a Japoniei.

În ceea ce privește Australia, viitoarele urcușuri și coborâșuri ale relației reflectă cele ale aliaților din Asia de Est: prim-ministrul Scott Morrison a fost foarte receptiv la linia dură trumpistă, fiind promotr a tuturor teoriilor paranoid ale adminsitrașiei Trump față de China. Pe viitor interesul lui Biden pentru provocările puse de schimbările climatice va pune Canberra într-un loc dificil și foarte greu de rezolvat, căci populația australiană este extrem de neîncrezătoare în pierderiea privilegiilor economice castigate deja de către industrializarea reușită a continentului.

Din punct de vedere militar, în afară de declarațiile bombastice ale lui Pompeo cu privire la capacitatea Quad de a devenii un fel de NATO al Pacificului, nimic din ceea a făcut adminstrația Trump, cu atât mai puțin din ceea cee va face administrația Biden nu va oferi substanță militară reală acestei alianțe. Quad este încă o structură neterminată și, deși mulți trumpiști de epocă noua o vedeau ca o structură militară expansionistă la adresa Chinei, realitatea sugerează ca ea va devenii mai mult o sub cultură, cel mult că ar putea deveni o platformă pentru cooperarea economică subordonată BRI și noului spațiu economic comun tocmai anunțat de către China.

Căci, așa cum se observă, pe fundalul tăcerii lui Trump și refuzului de a își recunoaște înfrângerea în alegeri, cumulat cu incapacitatea legala a președintelui ales Biden de a organiza (conform legilor SUA) un dialog de tranziție, China a ales să anunțe creionarea unui spațiu economic imens, dublu ca valoare economică a Europei Unite si superior cel al SUA. Iată un efect direct al greșelilor majore trumpiene, care exploate abil de puterile adversiale au provocat daune fundamentale intereselor economice directe americane în lume. Naționalismul militar și propaganda excepționalismului american nu mai țin loc, de mult timp, lipsei de viziune sau de realism în politica mondială.

Având in vedere toate aceste elemente, analiștii prevăd că politica americană a administratiei Biden cu privire la schimbările climatice devine un numitor comun pentru toate cele patru țări + China, iar acest lucru poate contribui la stabilirea unui nou domeniu de cooperare multilaterală, cu implicații pozitive pentru China, care aproape unilateral, numai acum câteva luni a și oferit vehicolul de dialog, asumându-și ținte climatice și de reducere a poluării pe teritoriul său pe care numai acum câțiva ani le respingea ferm.

Pe acest fundal al unei noi viziuni climatice globale pe care SUA să o co-ordoneze ca leader, alături de o China care dorește să dovedească maturitatea necesară devenirii sale de supraputere economică a lumii, India va devenii complexată. Politica trumpistă primește astfel lovitura de grație, avand în vedere faptul că sutele de milioane de indieni care așteaptă ridicarea din sărăcia absolută (avand exemplul concret al Chinei, care în numai 50 de ani de la declanșarea reformelor celebrului Deng a ridicat peste 500 de millioane de oameni din sărăcie) prin dezvoltarea unei industrii poluante și energofage, nu vor fi pregătiți pentru nivelul tehnologic complicat impus de schimbările climaterice și care cere o educație de masă mult mai ridicată.

China are nu numai resursa educațională dar și capacitatea socială și voința politică de a muta economia sa spre o noua era tehnologică și deci, să arate lumii că noul venit nu este și vechiul opresor. Iată o schimbare de maximă intensitate, pe care China și-a asumat-o în fața lumii și la care președintele ales Biden a ales să răspundă fulgerător, prin nominalizările cheie anunțate deja.

În concluzie, există în mod clar o dorință din partea lui Joe Biden de a aduce aliații Americii la masă și de a încerca să găsească soluții, de preferință cu liderul SUA. Cu toate acestea, va reveni echipei de politică externă a lui Biden să navigheze în tensiunile dintre aliații Americii și China sau Iran, dar și între aliații Americii înșiși. Biden va încerca să creeze impresia unei reveniri la normal, dar normalitatea pre 2016 nu mai este fezabilă. Aliații americani și-au pierdut încrederea considerabilă în SUA în timpul anilor Trump și repararea acestor legături va necesita timp. America trebuie să încerce să îmbunătățească relațiile oriunde poate și, cel mai important, să conducă prin exemplu, de preferință încercând să-și rezolve propriile probleme interne, pentru a restabili credibilitatea și încrederea cu aliații săi.

Notă: Textul și opinia aparțin autorului

Articole Recomandate


CONTACT | POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES |

Copyright 2021 - Toate drepturile rezervate.
cloudnxt1
YesMy