Cum ar fi arătat lumea azi dacă Donald Trump era președinte în februarie 2022

Punctul de plecare: Întrebarea care fascinează

Materialele de analiză serioasă au arătat în timp că eșecul loviturii de tip blitzkrieg planificată la Kremlin s-a datorat, în bună măsură, informațiilor primite de Ucraina de la aliații occidentali, în principal SUA și Marea Britanie. Odată cu venirea lui Trump la Casa Albă și cu schimbarea radicală a atitudinii americane față de sprijinul Kievului, o întrebare contrafactuală devine imposibil de ignorat: cum ar fi stat lucrurile dacă Trump era președinte în februarie 2022?

I-ar fi lăsat pe ruși să-și ducă planul la finalizare fără să anunțe Kievul? Ar fi intervenit în rețeaua Five Eyes pentru a ține acțiunea secretă? Unde ne-am fi aflat acum, din punct de vedere geopolitic, regional și global?

Ce știm sigur: Rolul informațiilor occidentale în eșecul rus

Mai întâi, trebuie stabilit ce anume ar fi fost diferit, pentru că contribuția americano-britanică la supraviețuirea Ucrainei în primele săptămâni a avut cel puțin trei componente distincte.
 
Avertizarea anticipată. CIA și MI6 au furnizat Kievului, cu săptămâni înainte, date despre direcțiile de atac, forțele implicate și chiar fereastra temporală. Zelenski a ezitat inițial să creadă sau să facă public, dar armata ucraineană a început discret să se repoziționeze.
 
Intelligence în timp real. Odată declanșat atacul, supravegherea americană - sateliți, AWACS, SIGINT - a furnizat Ucrainei o imagine operațională pe care aceasta singură nu ar fi putut-o genera. Coloana blindată de 60 de km spre Kiev a fost monitorizată permanent: ucrainenii știau exact unde să lovească logistica inamicului.
 
Degradarea capacității de decizie rusești. Există indicii solide că operațiile de război electronic și cyber ale Occidentului au perturbat comunicațiile ruse în primele zile, contribuind la haosul de comandă documentat ulterior.
 
Fără aceste trei componente, probabilitatea ca Kievul să fi căzut în 72–96 de ore, conform planului rus, crește dramatic.

Ce ar fi făcut Trump în februarie 2022

Prima întrebare subsecventa care se pune este dacă Trump ar fi blocat fluxul de informații către Kiev.

Donald Trump a manifestat în mod consistent o atitudine de admirație față de Putin, care depășește aspectele politice și ține mai degrabă de o componentă psihologică (fascinația față de lideri autoritari „puternici") și de una tranzacțională (convingerea că poate „face un deal").

În primul mandat, Trump a reținut în mod deliberat informații de la aliați, a dezvăluit date clasificate despre ruși ambasadorului Lavrov în Biroul Oval în mai 2017 și a atacat sistematic aparatul de intelligence american. De asemenea, sunt indicii că în același mandat figuri cu conexiuni documentate pro-Kremlin, precum Flynn, Manafort și rețeaua din jurul acestora, ar fi avut acces sau influență în structurile de decizie.

Însă ceea ce este relevant pentru analiză este că Trump nu ar fi trebuit neapărat să „blocheze" activ informarea. Inacțiunea și ambiguitatea ar fi fost suficiente. Dacă CIA vine cu un raport și președintele nu convoacă Consiliul de Securitate Națională, nu îl sună pe Zelenski, nu autorizează oportun diseminarea informațiilor către Kiev, efectul este același cu blocarea activă.

Pe de altă parte, aparatul de intelligence american nu este un instrument pur prezidențial. Există culturi instituționale, canale Five Eyes care funcționează parțial independent de Casa Albă, ofițeri CIA care au scurs informații chiar și în primul mandat Trump. Britanicii (MI6 și GCHQ) au propriile relații cu SBU și nu sunt obligați să ceară permisiunea Washingtonului.

Concluzia pe scurt este că Trump nu ar fi putut bloca total fluxul informațional, dar l-ar fi redus substanțial și, mai ales, ar fi eliminat componenta de coordonare în timp real care a făcut diferența. Ucraina ar fi primit semnale fragmentare, nu o imagine coerentă, diferență care joacă un rol enorm în planificarea unui răspuns la blitzkrieg.

A doua întrebare complementară este dacă Trump ar fi fi putut opri rețeaua Five Eyes să informeze Kievul.

Five Eyes (SUA, UK, Canada, Australia, Noua Zeelandă) este o arhitectură construită în 70 de ani, cu protocoale și relații interpersonale care depășesc orice administrație. Nu poate fi oprită printr-un ordin executiv. Dar poate fi ”otrăvită”.

Dacă Trump ar fi semnalizat, direct sau indirect, că nu dorește escaladarea situației cu Rusia, efectul ar fi fost unul de autocenzură instituțională. Ofițerii de rang mediu știu să citească direcția politică. Diseminarea informațiilor ar fi devenit mai ”precaută”, mai lentă, mai filtrată. Mai important este că și în cadrul Five Eyes componenta americană este de departe cea mai capabilă tehnic. Fără contribuția americană, celelalte patru țări pot acoperi parțial funcționarea rețelei, niciodată total.

Dacă acceptăm că fluxul informațional ar fi fost semnificativ degradat, și dacă adăugăm că Trump nu ar fi autorizat nici transferurile de armament acordate de Biden (în special Stinger și Javelin livrate masiv în ianuarie - februarie 2022) ajungem la un scenariu în care ”operațiunea rusă” inițială avea șanse reale de succes parțial.
 
„Succes parțial" înseamnă, în termeni operaționali, capturarea sau izolarea Kievului, eliminarea sau fuga lui Zelenski, instalarea unui guvern pro-rus. Nu înseamnă neapărat ”pacificarea” țării,  iar această distincție este crucială pentru ce urmează. 
 
Chiar și cu Kievul căzut, rezistența nu s-ar fi oprit. Ucraina de vest (Lviv, Ivano-Frankivsk) are o cultură națională profund diferită și ar fi constituit baza unei rezistențe de tip afgan. Dar fără un stat funcțional, fără o armată consolidată în opt ani după 2014, fără Zelenski ca simbol de unificare, rezistența ar fi fost fragmentată și mult mai ușor de prezentat Occidentului drept „haos intern" mai degrabă decât agresiune rusă.

Consecințele în lanț. Unde ne-am afla acum?

În realitatea actuală, căderea rapidă așteptată a Ucrainei nu a avut loc, iar acest fapt a generat un șoc de coeziune NATO fără precedent de la Războiul Rece. Germania și-a abandonat Ostpolitik-ul în câteva zile, Suedia și Finlanda au cerut aderarea, țările baltice au primit trupe NATO suplimentare.
 
În scenariul nostru contrafactual, dinamica ar fi fost exact opusul. Trump ar fi prezentat situația drept „o problemă regională pe care celelalte administrații au provocat-o prin expansiunea NATO". Germania, deja dependentă energetic de Rusia, ar fi putut accepta situația ca pe un fapt împlinit, iar Franța lui Macron, care vorbea despre autonomie strategică europeană, ar fi rămas în ambiguitate.
 
Peste toatea astea, Articolul 5 ar fi intrat într-o criză existențială de credibilitate, nu printr-un atac direct, ci prin precedentul reprezentat de o agresiune care poate reuși dacă e suficient de rapidă.
Zelenski, variabila pe care avem tendința să o subestimăm
Orice analiză contrafactuală a războiului din Ucraina trebuie să se confrunte cu o variabilă care a depășit toate modelele, și anume Volodimir Zelenski însuși. Când ambasada americană i-a oferit evacuarea, el a răspuns cu celebrul „Am nevoie de muniție, nu de un taxi." Acest moment, transmis global, a schimbat calculul politic în Europa mai mult decât orice briefing de intelligence.

Întrebarea legitimă este dacă Zelenski ar fi avut același curaj fără avertizările americane. Poate că da - omul a demonstrat că nu e un politician obișnuit. Dar fără imaginea operațională furnizată de americani, fără să știe exact unde sunt coloanele ruse, fără să știe că logistica inamicului este vulnerabilă, rămânerea la Kiev ar fi putut fi sinucidere, nu eroism.

Însumând toate variabilele, în ipoteza Trump la putere în februarie 2022, cu intelligence degradat și armament blocat pentru Ucraina, lumea din 2026 ar fi arătat radical diferit. 

O Ucraină parțial ocupată cu un conflict înghețat și o rezistență de gherilă nesoluționată; un NATO în criză existențială de identitate, cu state membre de flanc estic în panică; o ordine internațională mai apropiată de multipolaritate haotică decât de orice sistem bazat pe reguli; un Putin la apogeul puterii, probabil deja angajat într-o nouă aventură militară în Estonia sau Letonia; o Americă în retragere hegemonică accelerată.

Istoria are uneori ironia de a depinde de întâmplări aparent mici. Că Biden era președinte în februarie 2022, și nu Trump, s-ar putea să fie unul dintre acele momente în care un detaliu electoral a schimbat traiectoria unei epoci întregi.