Fereastra strategică a anului 2026: De ce este acesta momentul perfect pentru ca Europa să iasă de sub tutela imprevizibilă a SUA

Separarea Europei de Statele Unite nu trebuie înțeleasă ca o ruptură ostilă sau ca o abandonare a valorilor comune, ci ca o recalibrare necesară într-un context pe care putem să-l numim post-hegemonic. Statele Unite nu mai acționează ca furnizor constant și predictibili de ordine globală, ci tot mai des ca actor tranzacțional, dispus să folosească presiunea economică și securitară inclusiv asupra aliaților. În acest context, Europa are interesul să reducă asimetria de dependență exact într-un moment în care adversarii săi tradiționali sunt temporar constrânși, iar costurile unei tranziții pot fi gestionate.

Acest „acum” nu este subliniat întâmplător. El derivă din suprapunerea a trei realități: slăbirea relativă a Rusiei ca amenințare convențională imediată, absența unei amenințări militare chineze directe la adresa continentului european și nivelul maxim de impredictibilitate politică americană din ultimele decenii. O astfel de convergență de factori creează o fereastră strategică limitată, în care autonomia europeană poate fi construită cu risc minim.

Rusia și China întâmpină constrângeri temporare 

Războiul din Ucraina a modificat profund ecuația de securitate a continentului, nu doar prin reactivarea amenințării ruse, ci și prin consumarea accelerată a capacităților Moscovei. Rusia nu este înfrântă și nu trebuie subestimată, însă este vizibil constrânsă de pierderile umane, de uzura echipamentelor și de limitările industriale și tehnologice. Capacitatea sa de a lansa o confruntare convențională de amploare împotriva unui bloc european consolidat este, pe termen mediu, redusă.

Această realitate oferă Europei un interval de timp în care presiunea militară directă este gestionabilă. Tocmai acest interval face posibilă o tranziție strategică mai puțin riscantă, care ar fi fost mult mai dificilă într-un context de expansiune militară rusă neîngrădită. În mod paradoxal, războiul din Ucraina, deși tragic, creează condițiile pentru ca Europa să își redefinească securitatea pe baze autonome.

Un element suplimentar care întărește ideea caracterului temporar al acestei ferestre strategice este foarte posibila schimbare de atitudine a administrației americane față de Rusia, pe fondul prioritizării intereselor interne și al dorinței de a reduce costurile implicării globale. Acesta ar putea duce la o eventuală relaxarea sau chiar ridicarea parțială a sancțiunilor impuse Rusiei, fie pentru a pune presiune pe Europa, fie ca parte a unei înțelegeri mai largi legate de China sau de alte dosare globale.

Un astfel de scenariu ar avea consecințe importante. Ridicarea sancțiunilor ar permite Rusiei să își refacă mai rapid capacitatea economică, să își stabilizeze industria de apărare și să recâștige accesul la tehnologii și fluxuri financiare esențiale. Chiar dacă refacerea militară ar necesita timp, tendința ar fi clar favorabilă Moscovei, iar avantajul relativ de care Europa beneficiază în prezent s-ar diminua progresiv.

Din această perspectivă, momentul actual capătă o valoare strategică suplimentară. Europa beneficiază simultan de slăbirea Rusiei și de menținerea unui regim sever de sancțiuni, un context care ar putea să nu mai existe în cazul unei schimbări politice majore la Washington. Dacă deciziile-cheie privind sancțiunile ar fi negociate sau inversate peste capul europenilor, capacitatea UE de a influența arhitectura de securitate regională ar fi și mai limitată.

Astfel, fereastra de oportunitate nu este reprezentată doar de starea actuală a Rusiei, ci și de incertitudinea privind continuitatea presiunii occidentale asupra Moscovei. Acest factor întărește argumentul că Europa ar trebui să acționeze acum, cât timp contextul strategic îi este relativ favorabil, pentru a-și consolida autonomia militară și politică înainte ca echilibrul de forțe să înceapă din nou să se modifice în defavoarea sa.

În ceea ce privește China, amenințarea pe care o reprezintă este în primul rând una sistemică și economică, nu militară în sens clasic pentru Europa. Beijingul nu dispune de capacitatea de proiecție a forței necesară pentru a amenința militar Bruxellesul, iar prioritățile sale strategice rămân concentrate în Indo-Pacific. Această absență a unei presiuni militare directe din partea Chinei permite Europei să își ajusteze relația cu SUA fără a risca o destabilizare imediată a mediului de securitate.

Prin urmare, separarea strategică de Statele Unite nu ar avea loc într-un context de asediu multipolar, ci într-un moment de relativă constrângere a adversarilor externi consacrați, ceea ce reduce riscurile sistemice ale unei asemenea decizii.

Dacă Rusia nu ar fi atacat Ucraina în 2022, ar fi facut-o acum

Unul dintre cele mai importante argumente în favoarea autonomiei europene derivă din analiza contrafactuală a războiului din Ucraina. Dacă Rusia nu ar fi lansat invazia din urmă cu patru ani, este foarte probabil că ar fi făcut-o în contextul acesta, mult mai favorabil, marcat de ambiguitatea strategică a unei administrații americane ostile angajamentelor tradiționale față de aliați. Politica externă promovată de Donald Trump, caracterizată prin relativizarea articolului 5 și prin acceptarea tacită a „zonelor de influență”, a transmis semnale periculoase actorilor revizioniști.

Kremlinul operează pe baza percepției oportunității, nu a reperelor juridice. O Americă impredictibilă, preocupată de conflicte comerciale cu Europa și de retragerea din angajamentele multilaterale, ar fi creat condiții mult mai favorabile pentru o agresiune rusă. Această lecție este esențială: securitatea Europei nu poate fi construită pe presupunerea că Washingtonul va acționa întotdeauna rațional și predictibil.

Mai mult, tensiunile actuale dintre SUA și Europa, inclusiv pe dosare precum Groenlanda, arată că presiunea americană asupra aliaților poate escalada rapid. Deși probabilitatea unui conflict militar direct între SUA și Europa este extrem de redusă în prezent, sprijinul societății americane pentru o asemenea confruntare este, deocamdată, foarte scăzut. Tocmai acest fapt face ca separarea strategică să fie mai sigură acum decât ar fi peste câțiva ani, într-un scenariu în care un narativ anti-european ar putea fi consolidat treptat în spațiul public american.

Reconfigurarea alianțelor: Marea Britanie, Canada și Australia

O Europă care își afirmă autonomia strategică nu ar deveni izolată, ci ar putea deveni un pol de atracție pentru state care împărtășesc valorile și principiile NATO, dar care sunt tot mai incomode cu impredictibilitatea americană. Canada și Australia se află deja într-o relație tensionată, deși discret, cu Washingtonul, iar ambele sunt profund compatibile normativ și doctrinar cu Uniunea Europeană.

Această reconfigurare nu ar însemna crearea unei „NATO alternative”, ci dezvoltarea unui nucleu de cooperare strategică între democrații industriale non-revizioniste, capabile să acționeze coordonat fără a depinde exclusiv de deciziile politice de la Washington. În acest context, Marea Britanie capătă o importanță aparte. După Brexit, Londra se află într-o poziție strategică vulnerabilă, lipsită de protecția politică automată a UE și expusă unei relații din ce în ce mai tranzacționale cu SUA.

O Europă autonomă ar putea oferi Regatului Unit stabilitate, predictibilitate și influență reală într-un cadru continental, reducând riscul ca Londra să devină un actor marginal sau să fie supusă unor presiuni unilaterale similare celor exercitate asupra Canadei sau Groenlandei. Separarea strategică a Europei de SUA ar putea, paradoxal, facilita o reapropiere britanică de UE pe baze pragmatice, nu ideologice.

Autonomia ca factor de coeziune internă și maturizare strategică europeană

În cele din urmă, cel mai puternic argument pentru o separare accelerată de Statele Unite este efectul său potențial asupra unității interne europene. Istoria integrării europene arată că progresele reale nu au fost realizate în perioade de confort, ci sub presiunea crizelor. Atâta timp cât SUA rămâne garantul final al securității continentului, statele europene vor continua să amâne deciziile dificile privind integrarea militară, standardizarea industrială și asumarea responsabilităților comune.

O tranziție mai rapidă către autonomie ar forța clarificări politice și ar reduce comportamentele naționaliste, obligând statele membre să investească serios în capacități comune, în comenzi integrate și într-o industrie de apărare consolidată. Costurile economice și politice ale unei asemenea decizii sunt reale, însă costurile unei dependențe, fie ea și doar alternantă, sunt pe termen lung mult mai mari, mai ales într-un mediu internațional din ce în ce mai volatil.

Europa nu se află, așadar, în fața unei alegeri între securitate și risc, ci între două tipuri de risc: unul controlabil, asumat acum, și unul latent, amplificat în timp. Autonomia strategică nu este un gest de sfidare față de Statele Unite, ci un pas necesar pentru maturizarea Europei ca actor global capabil să își apere interesele și valorile indiferent de ciclurile politice ale altora.