Cât de prioritară e industria de apărare din România în SAFE? De ce riscul e ca miliardele să „părăsească” țara

Acest tipar nu mai este izolat. Este vizibil în mai multe sectoare strategice, apărare aeriană, sisteme anti-dronă, programe navale, iar în programul pentru mașina de luptă a infanteriei (MLI), principalul competitor este perceput ca fiind o companie germană, ceea ce sugerează nu decizii individuale, ci un model mai amplu de achiziții care ocolește industria românească. Paradoxul este evident. SAFE a fost conceput tocmai pentru a consolida baza industrială europeană și pentru a construi lanțuri de aprovizionare reziliente în interiorul statelor membre. Totuși, atunci când aceste fonduri sunt utilizate pentru a cumpăra sisteme produse aproape integral în afara țării, beneficiul economic se mută către fabrici și angajați din alte state, în timp ce România își asumă datoria. 

Programul MLI: o platformă produsă în afara țării?

Programul pentru vehiculul de luptă al infanteriei ilustrează această dilemă. În urma unui memorandum privind achizițiile militare semnat la Berlin, Lynx KF41 produs de Rheinmetall a apărut ca o posibilă opțiune pentru programul României, finanțat prin SAFE, un program în valoare de aproximativ 3 miliarde de euro. Potrivit unor surse din industrie, dacă ar fi selectat, platforma completă, șasiu, sisteme de misiune și integrarea armamentului, ar urma să fie produsă inițial în afara României, în principal în Germania și Ungaria. 

România are deja experiență internă în integrarea turelelor și a sistemelor de luptă pe vehicule blindate asamblate local, așa cum avem exemplul Piranha V. În pofida acestui fapt, modelul actual riscă să se bazeze aproape integral pe subsisteme importate, lăsând puțin sau deloc loc pentru fabricile românești. În termeni practici, unul dintre cele mai mari contracte de modernizare a forțelor terestre din acest deceniu ar putea avansa fără conținut industrial local semnificativ. Doar cu linii de asamblare locale, fără o localizare amplă care să ofere o independență industrială în caz de urgență. Pentru un program de câteva miliarde de euro, acest lucru se traduce direct în mai puține locuri de muncă, mai puține taxe păstrate în economie și un nivel limitat de know-how dezvoltat în țară. 

Un nou sistem logistic construit de la zero

Introducerea unei platforme străine complet noi înseamnă reconstruirea logisticii de la zero: tunuri noi, tipuri noi de muniție, piese de schimb noi, unelte de mentenanță noi, simulatoare noi și fluxuri noi de instruire. Standardizarea reduce costurile și riscurile. Fragmentarea le crește pe ambele. Fiecare platformă suplimentară multiplică lanțurile de aprovizionare. Fiecare calibru sau subsistem nou adaugă complexitate. Pe un ciclu de viață de 20 de ani, costurile ascunse, instruire, suport tehnic, simulatoare, stocuri de piese de schimb și facilități specializate, pot egala sau depăși prețul inițial de achiziție. Ceea ce pare o achiziție rapidă pe hârtie se poate transforma într-o povară logistică pe termen lung. 

Tiparul depășește forțele terestre. Cazul elicopterelor sau zona navală

Aceeași logică orientată spre import apare și în alte domenii. În mobilitatea aeriană, România a avansat cu elicoptere produse în străinătate, în ciuda existenței unor capabilități la Brașov care ar putea susține o participare locală mai mare. 

Programele navale prezintă întârzieri similare, cu prioritizarea unor proiecte externe în timp ce șantierele navale locale rămân subutilizate. În mai multe sectoare, rezultatul este similar: România împrumută bani, dar o parte semnificativă nu se întoarce în economia națională. 

Situația este cu atât mai paradoxală cu cât România este un beneficiar major al mecanismelor europene de finanțare în domeniul apărării. Împrumuturile SAFE trebuie rambursate din bugetele naționale. Această realitate financiară accentuează o întrebare simplă: ce rămâne în țară după semnarea contractelor? Cheltuielile pentru apărare pot îndeplini două obiective simultan, echiparea armatei și consolidarea industriei naționale. 

Mai multe state din regiune au legat explicit marile contracte de producția internă și de transferurile de tehnologie, asigurând că cea mai mare parte a valorii contractelor circulă în economia națională. Fără o astfel de abordare, achizițiile pot livra echipamente, dar puțină reziliență sau autonomie pe termen lung. 

În același timp, conducerea României a început să transmită un mesaj mult mai clar. Ministrul Economiei, Irineu Darău, a declarat recent că localizarea în contractele SAFE va fi negociată „la sânge”, până la cel mai mic detaliu, cu condiții ferme pentru a se asigura că echipamentele sunt produse în România, de români, în cea mai mare proporție posibilă. „Investitorii nu vor veni doar cu bani și vor asambla lucruri”, a spus el. „Vom avea condiții clare și ferme prin care să putem garanta că producția are loc aici.” Aceasta marchează o schimbare de filozofie: de la asamblare la proprietate industrială. 

Contrastul cu Polonia este relevant. Varșovia a legat sistematic achizițiile de producția internă prin intermediul grupului său de stat din domeniul apărării, menținând aproximativ 70–80% din valoarea contractelor în economia națională. În loc să cumpere pur și simplu echipamente, Polonia își construiește capacitate industrială și autonomie strategică. În timp ce Polonia folosește cheltuielile pentru apărare ca instrument de politică industrială, România riscă să rămână în principal un client.