Dincolo de simpla extracție a pilotului american, succesul misiunii a depins de stabilirea unui punct de realimentare și reînarmare avansat (FARP) în provincia Isfahan, o zonă înțesată de trupe ale Corpului Gărzii Revoluționare Islamice.
Detaliile tehnice ale celei mai periculoase misiuni de incursiune executate de Forțele Speciale ale SUA
Kyle Rempfer, fost membru al Special Tactics Squadron (STS), a explicat pentru presa americană mecanismul prin care un aerodrom improvizat este identificat, securizat și operat sub presiunea iminentă a atacurilor inamicului, transformând o locație civilă într-o facilitate militară provizorie care să deservească puterii aeriene americane.
Procesul începe cu mult înaintea aterizării primului aparat de zbor. Echipele de combat controllers (CCT) utilizează date și imagini din satelit de înaltă rezoluție și software-uri de cartografiere precum AutoCAD pentru a schița dimensiunile pistei și a determina tipul de aeronave compatibile. În cazul misiunii de salvare a colonelului american, locația aleasă a fost un teren agricol, o decizie riscantă dictată de urgența situației.
Odată ajunși la sol cu avioane MC-130J Commando II, operatorii STS utilizează sisteme pentru a evalua rezistența solului, un factor critic care a dus, în final, la imobilizarea aparatelor grele din cauza terenului nisipos și umed.
Securizarea perimetrului este realizată prin balizarea cu lumini infraroșu, vizibile doar prin dispozitive night vision, și prin desfășurarea imediată a elicopterelor AH-6 Little Bird, care pot fi gata de decolare în câteva minute de la deschiderea rampei avionului de transport MC-130J.
Cum au fost organizate peste 150 de aeronave pentru a proteja un aerodrom improviza
Apărarea acestui punct sensibil depinde de integrarea perfectă a forțelor de la sol cu un „air stack” masiv. JTAC-ii (Joint Terminal Attack Controllers) din cadrul STS au gestionat o flotă de 155 de aeronave, inclusiv avioane de atac A-10C, vânători F-35 și bombardiere, creând o „bulă de interdicție aeriană și terestră”.
Pentru a izola situl FARP, aviația americană a bombardat continuu căile de acces către acesta, creând cratere cu muniții de precizie pe drumurile ce duceau spre locație, în timp ce activele ISR (Intelligence, Surveillance, and Reconnaissance) monitorizau orice mișcare a trupelor IRGC sau a milițiilor iraniene Basij.
Această superioritate aeriană violentă a permis echipelor SEAL Team 6 să opereze la sol fără a intra într-o confruntare directă, în ciuda faptului că au fost lovite două drone Reaper și un avion A-10 în timpul întregii operațiuni.
Efectuarea salvării propriu-zise a fost o cursă contracronometru de 50 de ore. Pilotul de F-15 a utilizat sistemul CSEL (Combat Survivor Evader Locator), o tehnologie de comunicare modulară prin satelit care i-a permis să nu fie interceptat pentru a transmite coordonatele sale din crevasa muntoasă unde s-a ascuns la o altitudine de peste 2.000 de metri.
Localizarea sa exactă a fost facilitată de CIA prin utilizarea unor senzori LiDAR și tehnologii de procesare a imaginii care au detectat mișcarea la o distanță de peste 40 de kilometri. În paralel, o campanie de dezinformare a indus în eroare căutările iraniene, simulând o extracție maritimă pe o cu totul altă rută terestră.
Deznodământul misiunii a forțat aplicarea protocolului de „negare a tehnologiei”. Din cauza solului care nu a rezistat greutății avioanelor MC-130J la decolare, acestea, împreună cu elicopterele Little Bird care nu mai puteau fi încărcate, au fost distruse cu explozibil de către operatorii Delta Force.
Extracția finală a personalului și a ofițerului salvat a fost realizată cu aeronave C-295W, aparate cu capacități STOL (Short Take Off and Landing) superioare, aparținând escadrilei de elită 427th Special Operations Squadron.
Această misiune demonstrează că, în contextul războiului modern, o fâșie de pământ prăfuită devine un activ strategic doar prin expertiza operatorilor Special Tactics Squadron (STS) de a gestiona complexitatea misiunii și de a proiecta forță într-un mediu de luptă saturat și ostil.