Un Iran nuclear ar fi, în viziunea statelor nedemocratice, un bun exemplu al teoriei „echilibrului prin descurajare”

Aceste poziții regăsite recent în presa chineză pornesc de la ideea că Israelul deține un avantaj militar major, inclusiv capacități nucleare estimate la aproximativ 90 de focoase, deși acest lucru nu este recunoscut oficial. În această logică, superioritatea militară, combinată cu sprijinul constant oferit de Statele Unite, ar permite Israelului să desfășoare operații militare fără riscul unor reacții comparabile din partea adversarilor.

Pe acest fond, unele state ”roșii” și analiști ai acestora invocă teoria „echilibrului prin descurajare”, asociată cu lucrările lui Kenneth Waltz. Potrivit acestei teorii, apariția unui Iran cu armament nuclear ar putea reduce riscul unui conflict major, deoarece ar obliga toate părțile să evite escaladarea. Susținătorii acestei idei consideră că regimul de la Teheran acționează rațional în politica externă și ar folosi o astfel de capacitate doar pentru descurajare, nu pentru atac.

Rolul unui Iran nuclear în viziunea statelor mai puțin democrate este o adaptare perfectă a teoriei lui Waltz

Statele vest-europene, precum Franța, Germania și Spania, au o poziție diferită. Deși critică intervențiile militare și avertizează asupra riscurilor de escaladare, inclusiv creșterea prețurilor l-a energie și posibile noi valuri de migrație, acestea resping ideea că un Iran nuclear ar contribui la stabilitate.

Un Iran nuclear. Ar arunca în aer regiunea sau ar fi un factor de stabilitate?

Pentru statele europene, apariția unei noi puteri nucleare în regiune ar crește riscul unei curse a înarmării, în special în țări precum Arabia Saudită, și ar amplifica instabilitatea globală. În locul acestei abordări, ele susțin reluarea acordurilor internaționale de limitare a programului nuclear iranian, în special modelul stabilit prin JCPOA, care prevedea restricții stricte în schimbul ridicării sancțiunilor.

În același timp, statele europene continuă să critice Iranul pentru încălcarea drepturilor omului și pentru sprijinul acordat Rusiei în războiul din Ucraina, ceea ce arată că opoziția față de un Iran nuclear nu înseamnă o susținere a politicilor de la Teheran.

Poziționarea față de esența conflictului din Golf începe, așadar, să contureze două viziuni distincte. Una care vede echilibrul de putere, inclusiv prin armament nuclear, ca pe un factor de stabilitate, și alta care consideră că extinderea capabilităților nucleare în regiune ar genera riscuri mai mari și ar face conflictul mai probabil.

Teoria politologului american Kenneth Waltz (1924-2013), cunoscută sub numele de neorealism, se bazează pe ideea că statele acționează într-un sistem internațional definit de anarhie, adică lipsa unei autorități superioare care să impună ordinea. 

Într-o astfel de lume, supraviețuirea este prioritatea supremă, iar statele sunt obligate să se bazeze pe forțele proprii. Waltz susține că statele se comportă similar indiferent de ideologia lor internă, deoarece structura sistemului le forțează să caute un echilibru de putere. 

O componentă celebră și controversată a teoriei sale este „optimismul nuclear”. El argumentează că răspândirea armelor nucleare poate asigura stabilitatea globală pentru că, dacă două părți adverse posedă arme nucleare, se creează o stare de descurajare, în care costul unui atac devine mult mai mare decât orice beneficiu posibil. Astfel, liderii sunt forțați să devină mult mai raționali și prudenți, evitând conflictele directe de amploare. 

În esență, Waltz vede pacea nu ca pe un produs al cooperării, ci ca pe un rezultat al unei frici reciproce calculate și al unei balanțe militare perfecte.