EXCLUSIV Securitatea României în 2025 (II). Americanii fac un pas înapoi, Europa trebuie să facă doi înainte

În 2025, această certitudine s-a fisurat. Nu printr-un anunț dramatic, nu printr-o ruptură, ci printr-o ajustare calmă: reducerea parțială a prezenței militare americane din România. Oficial, nimic nu s-a schimbat esențial. Neoficial, mesajul a fost clar: atenția strategică a SUA se redistribuie, iar Europa trebuie să preia mai mult din greutatea propriei securități.

Nu retragere, ci semnal. Din punct de vedere militar, reducerea efectivelor americane nu a creat o vulnerabilitate imediată. NATO a rămas angajat, mecanismele au funcționat, mesajele de reasigurare au fost ferme. Dar securitatea nu este doar despre cifre. Este și despre semnale.

Într-un an în care România a gestionat incidente repetate la frontieră și presiune hibridă constantă, orice ajustare a prezenței americane este citită din mai multe direcții: la București, ca test de maturitate, la Moscova, ca indiciu de oportunitate, la Bruxelles, ca moment de tranziție. Rusia caută exact astfel de nuanțe. Nu pentru a le exploata imediat, ci pentru a le integra într-o narațiune mai largă despre „oboseala Occidentului”.

Confortul delegării. Pentru România, prezența americană a fost, timp de ani buni, o zonă de confort strategic. Atâta timp cât trupele SUA erau aici, multe întrebări dificile puteau fi amânate: cât de repede reacționăm singuri, cât de mult putem susține o presiune prelungită, cât de pregătite sunt capabilitățile de proximitate.

2025 a început să scoată aceste întrebări la suprafață. Reducerea parțială a prezenței americane nu a creat panică. A creat ceva mai greu de gestionat: responsabilitate.

Europa, între promisiune și realitate. În paralel, Uniunea Europeană a accelerat discursul despre autonomie strategică. SAFE și EDIP au fost prezentate ca începutul unei noi ere: Europa care își produce propria securitate. Problema este că discursul european se mișcă, încă, mai repede decât implementarea.

În 2025, Europa a pus bani pe masă, dar nu a pus încă: suficiente capacități comune, proceduri rapide de reacție, un leadership clar în situații limită. Pentru statele de pe flancul estic, această diferență dintre promisiune și realitate este critică. Ele nu au luxul de a aștepta ca proiectul european să se maturizeze.

Poziția României în tranziție. România s-a aflat, în 2025, într-o poziție ingrată: prea expusă pentru a ignora riscurile, prea dependentă pentru a acționa complet autonom, prea lentă administrativ pentru a profita instantaneu de noile mecanisme europene. A rămas ferm ancorată în NATO, dar a fost forțată să accepte un adevăr inconfortabil: NATO nu mai înseamnă automat SUA în prim-plan, peste tot, tot timpul. Aceasta nu este o veste proastă. Este o schimbare de epocă.

Riscul interpretării greșite. Cel mai mare pericol al acestui moment nu este ajustarea în sine, ci interpretarea ei greșită. Pentru public, reducerea prezenței americane poate suna ca slăbire a protecției. Pentru Rusia, poate suna ca fereastră de testare. Pentru Europa, ca probă de maturitate. Realitatea este mai nuanțată, dar nu mai puțin dură: securitatea României intră într-o fază în care garanțiile externe trebuie completate de capacități interne și europene reale.

În 2025, americanii nu au plecat din România. Dar au făcut un pas înapoi suficient cât să se vadă schimbarea. Iar această schimbare obligă Europa - și România - să facă doi pași înainte. Nu din ambiție, din necesitate. Pentru că într-o lume în care atenția strategică a SUA se împarte, securitatea nu mai poate fi delegată complet.

Banii există. Viteza nu

SAFE, EDIP și momentul industrial pe care România riscă să-l piardă. În 2025, discursul despre securitate în Europa s-a schimbat fundamental. Pentru prima dată după mult timp, întrebarea nu a mai fost „de unde bani?”, ci „cine știe să-i transforme în capacitate reală?”. SAFE și EDIP au pus pe masă sume uriașe și un mesaj clar: securitatea europeană nu se va mai construi doar prin achiziții, ci prin industrie, producție și ritm. Pentru România, acest moment a fost o oportunitate rară. Și, în același timp, un test dureros.

De la lipsa banilor la lipsa de pregătire. Ani la rând, explicația pentru întârzierile din apărare a fost simplă și convenabilă: nu sunt bani. În 2025, această explicație a dispărut. SAFE oferă împrumuturi masive pentru achiziții comune. EDIP creează cadrul pentru o industrie europeană de apărare integrată. Accentul nu mai este pe cât cheltuiești, ci pe ce produci, cu cine și cât de repede. Pentru România, schimbarea a fost brutală. Dintr-odată, problema nu a mai fost resursa financiară, ci capacitatea administrativă și industrială de a livra proiecte mature.

Securitatea nu doar se cumpără. Se și fabrică. 2025 a arătat limpede un lucru: în Europa aflată sub presiune, securitatea nu mai este un produs de import. Este un proces industrial. Contează unde se produc munițiile, cine poate crește rapid producția, cine controlează mentenanța și reparațiile, cine are lanțuri de aprovizionare reziliente. Aici, România a intrat într-o competiție dură cu state care s-au mișcat mai repede: Polonia, Cehia, statele baltice. Nu neapărat mai bogate, dar mai decise.

Momentul ușor de ratat. În 2025, România a avut șansa să lege statutul de flanc de un rol nou: furnizor de securitate, nu doar beneficiar. Discuțiile despre fabrici de muniție, despre producție locală, despre mentenanță și modernizare au existat. Dar ritmul a fost lent, fragmentat, ezitant. Proceduri greoaie. Coordonare slabă între ministere. Decizii amânate din rațiuni politice sau administrative.

În competiția pentru fondurile europene de apărare, întârzierea nu este neutră. Ea înseamnă pierderea poziției, nu doar a banilor.

Industria românească: potențial mare, structură fragilă. România nu pornește de la zero. Există infrastructură, oameni calificați, tradiție în anumite segmente. Dar 2025 a scos la iveală o problemă structurală: fragmentarea. Companiile nu sunt integrate într-o viziune coerentă. Statul oscilează între rolul de client, reglementator și partener, fără a-și asuma clar unul dominant.

Fără direcție fermă, potențialul rămâne blocat în stadiul de intenție. Ministerul Economiei nu prea poate comunica cu militarii, prea multe ambiții ale unor politicieni începători. Bătălia pentru control mută un ministru de la economie la aparate. 

Ce vede Bruxelles-ul. Din perspectiva instituțiilor europene, România este un caz paradoxal: poziție strategică clară, nevoie reală, argumente solide, dar execuție lentă. SAFE și EDIP nu sunt programe de solidaritate. Sunt mecanisme competitive. Iar competiția nu așteaptă statele care încă își caută coordonarea internă. În 2025, România a fost adesea „în discuții”, în timp ce alții erau deja în implementare.

Miza reală depășește apărarea. Miza acestui moment nu este doar militară. Este economică și politică. O industrie de apărare funcțională înseamnă locuri de muncă stabile, transfer de tehnologie, influență politică în UE, capacitate de anduranță strategică. Fără ea, România rămâne dependentă de decizii externe și de ritmul altora, chiar dacă este direct expusă.

În 2025, Europa a spus clar: banii pentru securitate există. România a descoperit ceva mai incomod: viteza lipsește. SAFE și EDIP au deschis o fereastră strategică rară. Dar ferestrele nu rămân deschise mult timp. Într-o Europă care se înarmează rapid, întârzierea nu este o opțiune neutră. Este o alegere cu consecințe.

Statutul nu e garantat

De ce nu ești invitat la masă doar pentru că ești pe flanc. Mult timp, România a trăit cu o certitudine confortabilă: poziția geografică ne face importanți. Suntem pe flancul estic, avem frontieră lungă cu Ucraina, suntem rută logistică, suntem expuși. În logica intuitivă a securității, toate acestea ar trebui să ne garanteze un loc la masă atunci când se discută viitorul Europei. În 2025, această certitudine s-a fisurat. Nu printr-o excludere declarată, nu printr-un gest ostentativ, ci printr-o succesiune de absențe: formate informale fără România, reuniuni restrânse unde deciziile s-au schițat în lipsa ei, vizite de nivel înalt amânate sau anulate. Luate separat, fiecare are explicații. Împreună, transmit un mesaj incomod: statutul nu vine automat din geografie.

Flancul nu mai este sufficient. În arhitectura de securitate a lui 2025, flancul estic nu mai este o categorie omogenă. Unele state sunt percepute ca motoare de inițiativă, altele ca modele de pregătire, altele ca hub-uri industriale. Altele — ca spații indispensabile, dar reactive. 

România a fost adesea tratată ca spațiu: util, necesar, expus. Mai rar ca actor: cel care propune, structurează, împinge agenda. Diferența este decisivă. Spațiul este folosit. Actorul este consultat.

De ce apar formatele „fără tine”. Reuniunile informale nu sunt accidente diplomatice. Sunt instrumente. Ele apar atunci când statele care decid consideră că trebuie să se miște rapid, fără a gestiona complexitatea unui format larg.

În aceste contexte, nu sunt invitate neapărat statele cele mai afectate, ci cele percepute ca decisive: cele care pot livra rapid capabilități, bani, proiecte sau leadership politic. În 2025, România a intrat în aceste calcule cu o imagine amestecată: indispensabilă logistic, prudentă politic, lentă administrativ. Această combinație nu produce automat invitații.

Vizibilitatea contează cât capacitatea. Vizitele amânate sau anulate pot fi explicate punctual. Diplomația funcționează cu agende fluide. Dar în momente de presiune strategică, calendarul transmite statut.

Pentru un stat care vrea să conteze, absența întâlnirilor cheie lasă un gol: lipsa de contact direct, lipsa de mesaj politic, lipsa de confirmare simbolică. În 2025, România a avut prea puține astfel de momente de vizibilitate activă în zona securității europene. Un ministru german al apararii a anulat venirea in ultima clipa, neavând omolog aici. Nu au prea venit oficiali militari sau civili, precum in anii de început al războiului din Ucraina. 

De ce „merităm” nu e argument strategic. Un reflex intern frecvent este ideea că România „merită” să fie consultată pentru că suportă riscuri reale. Moral, argumentul e solid. Strategic, nu e suficient. În securitatea europeană contemporană, locul la masă se câștigă prin inițiativă, propuneri concrete, capacitate de implementare, asumare de leadership pe segmente clare. În 2025, România a fost mai des receptor de inițiative decât generator.

Statutul ca rezultat, nu ca premisă. Lecția dură a anului este simplă: statutul nu este un drept permanent. Este un rezultat care trebuie reconfirmat constant. Poți fi pe flanc și irelevant. Poți fi expus și ignorat. Poți fi indispensabil logistic și absent politic.În 2025, România a simțit pentru prima dată riscul real al acestei alunecări.

Ce nu s-a pierdut (încă). Important: România nu a fost marginalizată complet. Nu a fost exclusă din structurile formale. Nu i-a fost pusă la îndoială credibilitatea de aliat. Dar diferența dintre a fi prezent și a conta a devenit vizibilă. Iar această diferență este exact terenul pe care se va juca securitatea europeană în anii următori.

În 2025, România a fost pe flanc. Dar flancul nu i-a garantat automat un loc la masă. Statutul nu vine din poziție. Vine din ce propui, ce livrezi și cât de repede o faci. Iar într-o Europă care decide tot mai mult în formate mici, absența nu este o nedreptate. Este un semnal.

O completare : Un alt detaliu al anului 2025 merită reținut, chiar dacă nu a produs titluri. Într-un moment în care securitatea a devenit o stare permanentă, ministerele care definesc capacitatea de răspuns pe termen lung au părut să rămână în afara competiției politice reale. Apărarea Națională, Economia și Afacerile Externe nu au fost tratate ca mize centrale, ci ca zone care trebuie mai degrabă administrate decât asumate. Nu este clar dacă acest lucru a reflectat un consens tacit sau o prudență calculată. Cert este altceva. Într-o perioadă de presiune prelungită, absența luptei politice pentru portofoliile-cheie transmite un semnal discret, dar important. Securitatea este recunoscută ca problemă, dar evită să devină câmp de asumare politică. Iar într-un context strategic instabil, ceea ce politica ocolește ajunge adesea să fie gestionat fără direcție.

Ce nu se spune

Lucrurile care se aud în pauze, nu în comunicate. Între ce se spune oficial despre securitatea României și ce se discută în spatele ușilor închise există, în 2025, un decalaj tot mai vizibil. Nu pentru că adevărul ar fi ascuns deliberat, ci pentru că adevărul complet e greu de rostit public fără a schimba nivelul politic al situației. Anul acesta, acest decalaj a devenit parte a problemei.

 Nimeni nu vrea să fie primul care schimbă limbajul. În interiorul instituțiilor, limbajul s-a rafinat până la extrem. Fiecare cuvânt a fost cântărit. „Incident”, „amenințare”, „escaladare” au devenit termeni sensibili, evitați sau diluați. Nu din lașitate, ci din prudență. Pentru că, în momentul în care schimbi limbajul, schimbi automat și nivelul politic al situației. A spune „presiune sistematică” nu mai e doar o constatare tehnică. Devine o poziționare. În 2025, nimeni nu a vrut să fie primul care mută această linie. Rezultatul a fost o comunicare extrem de atentă, uneori până la autolimitare.

Militarii vorbesc despre ritm. Politicienii despre mesaj. Diferența de ton dintre mediul militar și cel politic a fost evidentă în discuțiile informale. Militarii au vorbit despre: frecvență, uzură, proceduri gândite pentru excepții, folosite ca rutină, oboseala echipajelor. Politicienii au vorbit despre: percepție, reacții externe, semnale, evitarea escaladării.

Ambele perspective sunt legitime. Problema apare când ritmul terenului îl depășește pe cel al mesajului. În 2025, acest decalaj a început să conteze.

„NATO vine, dar prima noapte e a noastră”. De fapt, primele vreo cinci zile.  Aceasta este una dintre frazele care nu apar niciodată în comunicate, dar circulă constant în discuțiile off the record. 

Nu contestă alianța. Nu relativizează garanțiile. Spune doar un adevăr operațional: există întotdeauna un interval critic în care reacția este națională. În acel interval se joacă detectarea, decizia, comunicarea, prima reacție.  În 2025, acest adevăr a ieșit din zona teoretică. Și totuși, publicul nu a fost pregătit mental pentru el. 

Apărarea contra dronelor: munca invizibilă. În spațiul public, C-UAS sună futurist. În realitate, este una dintre cele mai frustrante munci din sistemul de securitate. Echipamente care trebuie calibrate constant. Alarme false. Decizii rapide, cu risc mare de eroare. Oameni care trebuie să fie în alertă permanentă.

Când funcționează, nu se vede nimic. Când greșește, explodează mediatic.

În 2025, această muncă invizibilă a devenit una dintre cele mai importante componente ale securității României și una dintre cele mai puțin recunoscute.

SAFE și EDIP: entuziasm dublat de teamă. În interiorul administrației, programele europene de apărare sunt privite cu un amestec de speranță și anxietate.Banii sunt reali, mizele sunt mari. Dar există o teamă rar spusă public: să nu fim prea lenți într-o Europă care, pentru prima dată, se mișcă rapid.

Această teamă nu vine din lipsă de idei, ci din experiență. România a ratat în trecut ferestre strategice nu pentru că nu a vrut, ci pentru că nu a reușit să execute la timp. 

Neinvitația doare mai mult decât se recunoaște. Oficial, episoadele în care România nu a fost invitată la anumite formate sunt minimalizate. Neoficial, ele sunt discutate intens. Nu din orgoliu, ci dintr-o întrebare pragmatică: ce ne lipsește pentru a fi considerați indispensabili, nu doar utili? Această întrebare a devenit una dintre cele mai frecvente în cercurile de securitate în 2025.

Oboseala instituțională în zona militară există, chiar dacă nu se vede. Nu doar societatea este obosită. Sunt obosite și instituțiile din zona apărării. 2025 a fost un an de alertă aproape continuă, reformă și reduceri, tăieri de pensii și salarii, nevoia de reacții rapide, presiune mediatică. Nu suficient pentru colaps, dar suficient pentru uzură. Uzura nu apare în comunicate. Apare în amânări, soluții temporare care devin permanente, funcții ocupate „interimar” prea mult timp.

Este una dintre cele mai periculoase slăbiciuni, pentru că nu e vizibilă până când produce o eroare.

În 2025, multe lucruri s-au spus public despre securitate. Și multe s-au spus doar între uși. Diferența dintre cele două nu este minciună. Este dificultatea de a vorbi deschis despre o realitate care nu mai e excepțională, dar nici normală. Iar această dificultate a devenit, în sine, un simptom al presiunii sub care a intrat statul român.

Ce se spune prea mult

Clișeele care liniștesc pe termen scurt și slăbesc pe termen lung. În 2025, România a vorbit mult despre securitate. A vorbit calm, repetitiv și prudent. A vorbit exact cât să evite panică și suficient cât să umple spațiul public. Problema nu a fost că s-a vorbit prea puțin. Problema a fost că s-a vorbit prea des la fel. Într-un context de presiune constantă, repetiția nu mai liniștește, ci uzează.

„România este protejată de NATO”. Aceasta a devenit fraza-reflex a anului. A apărut aproape automat după fiecare incident. Și, factual, este adevărată. România este membru NATO, beneficiază de Articolul 5, are prezență aliată. Dar această frază a fost folosită ca închidere de discuție, nu ca deschidere. Pentru că NATO nu este un buton care se apasă instantaneu. Este o alianță care funcționează prin capacități naționale, timp de reacție, decizie politică, coordonare. Când „suntem protejați” devine răspuns universal, dispare întrebarea esențială: ce se întâmplă înainte ca protecția să se vadă?

„Nu există niciun pericol pentru populație”. Această formulă a fost repetată obsesiv. În multe cazuri, evaluarea de risc imediat a fost corectă. Dar spusă mecanic, fără context suplimentar, fraza și-a pierdut sensul. Pentru oamenii care primeau alerte nocturne, vedeau elicoptere sau auzeau explozii dincolo de graniță, „nu există pericol” nu mai era o informație. Era o formulă. Războiul hibrid nu are nevoie ca oamenii să creadă că sunt în pericol. Are nevoie doar să nu mai creadă pe deplin nici mesajele liniștitoare.

„Este vorba despre incidente izolate”. Poate cel mai uzat clișeu al anului 2025. La început, „izolat” a fost o descriere corectă. Apoi a devenit o etichetă elastică, aplicată aproape automat. Problema este simplă: ceea ce se repetă nu mai este izolat, chiar dacă nu este coordonat explicit. A continua să numești „izolat” un fenomen repetitiv nu îl face să dispară. Îl face doar mai greu de discutat onest.

„Avem proceduri și planuri”. Desigur că există planuri. Desigur că există proceduri. Altfel, sistemul nu ar fi funcționat. Dar invocarea lor constantă, fără a vorbi despre limitele lor, a creat o iluzie de impermeabilitate. Procedurile sunt gândite pentru anumite frecvențe, pentru anumite scenarii, pentru anumite niveluri de stres. În 2025, multe au fost folosite mai des decât fusese prevăzut.

A spune mereu „avem planuri” fără a admite această presiune nu construiește încredere, creează distanță. 

„Situația este sub control”. Aceasta a fost fraza-sigiliu. A închis comunicatele. A marcat finalul explicațiilor.

Tehnic, a fost adevărată: nu a existat haos, nu a existat pierdere de control. Dar controlul, într-un context de presiune prelungită, nu este o stare fixă. Este un efort continuu. A vorbi despre control ca despre ceva definitiv, în timp ce realitatea se repetă, produce o fisură: oamenii simt efortul, dar aud doar liniștea.

Efectul cumulativ al clișeelor. Niciuna dintre aceste formule nu este, în sine, falsă. Problema apare când ele sunt repetate fără variație, fără adaptare, fără a reflecta schimbarea contextului. În 2025, discursul de securitate a devenit previzibil.Iar într-un context de stres, previzibilitatea nu mai liniștește, ci anesteziază. Războiul hibrid nu profită de minciuni spectaculoase. Profită de uzura produsă de repetiție.

Ce se pierde când se spune mereu același lucru?  Se pierde: atenția publicului, capacitatea de a marca diferența între episoade, credibilitatea mesajului când apare ceva cu adevărat grav. Când totul e „sub control”, nimic nu mai pare important. Iar când apare ceva important, diferența de ton lipsește. Aceasta este una dintre cele mai mari vulnerabilități ale comunicării de securitate din 2025.

În 2025, România nu a fost mințită despre securitate. A fost liniștită în exces. Iar liniștea repetată, într-un context de presiune reală, nu mai produce încredere. Produce uzură. Războiul hibrid nu câștigă atunci când oamenii cred o poveste falsă. Câștigă atunci când nu mai ascultă nicio poveste.

Ce nu s-a spus sau s-a spus prea puțin

Tăcerile care au lucrat la fel de eficient ca presiunea. În 2025, România nu a fost mințită despre securitatea ei. A fost liniștită selectiv. Diferența contează. Pentru că nu lipsa informației a fost problema, ci absența unor adevăruri incomode, evitate sistematic din prudență, din teamă de escaladare sau din reflex instituțional. Nu a fost o conspirație. A fost o alegere de comunicare. Și, pe termen lung, una riscantă.

Excepția care a devenit rutină. Fiecare episod a fost tratat ca singular. Fiecare incident a fost încadrat punctual. Fiecare comunicat a refuzat ideea de tipar. Dar realitatea nu funcționează pe bucăți. Când alertele se repetă, când dronele apar din nou și din nou, când ridicările de avioane devin obișnuință, excepția încetează să mai fie excepție, indiferent ce spune comunicatul.

În 2025, statul a evitat să spună explicit acest lucru. Pentru că a-l spune ar fi însemnat să admită că situația nu mai este tranzitorie. Că nu mai e un episod. Că este o stare de securitate prelungită. Această evitare nu a protejat publicul. L-a lăsat fără un cadru de înțelegere.

Limitele nu dispar dacă nu le rostești. Discursul oficial a fost construit aproape exclusiv în jurul controlului: situația e sub control, procedurile funcționează, riscurile sunt gestionate. Ce a lipsit aproape complet a fost discuția despre limite.

Nu limite dramatice, ci limite firești: proceduri gândite pentru rar, folosite des, oameni competenți, dar obosiți, sisteme care funcționează, dar sunt solicitate constant. A nu vorbi despre limite nu înseamnă că ele nu există. Înseamnă doar că nu sunt discutate până când produc o eroare.

„Prima noapte” - adevărul pe care nimeni nu l-a spus public. În mediile de securitate, acest lucru este cunoscut de ani de zile: în orice incident major există un interval inițial în care reacția este strict națională. NATO contează decisiv. Dar nu în primul minut, nu în prima oră, nu în prima zi. 

În 2025, România a fost mai aproape ca oricând de situații în care acest interval nu mai era teoretic. Și totuși, acest adevăr a rămas aproape complet absent din comunicarea publică. Nu pentru că ar fi fals, ci pentru că ar fi sunat inconfortabil.

Rezultatul a fost paradoxal: o populație liniștită oficial, dar nepregătită mental pentru realitatea timpilor de reacție.

Securitatea ca protecție, nu ca efort comun. Un alt lucru spus prea puțin a fost costul real al securității. Securitatea a fost prezentată aproape exclusiv ca protecție livrată: suntem apărați, aliații sunt aici, situația e gestionată. 

Mult mai rar a fost prezentată ca efort colectiv, cu costuri reale: bugetare, administrative, instituționale, psihologice. Într-o societate deja obosită economic și social, această tăcere a produs o mutație periculoasă: securitatea a început să fie percepută ca ceva impus, nu ca un bun comun.

Oamenii din sistem, invizibili. În 2025, securitatea României a funcționat pentru că oameni concreți au fost la post: militari, polițiști, jandarmi, funcționari locali. Dar aproape niciodată nu s-a vorbit despre ei. Nu despre turele prelungite, starea de alertă permanentă, oboseala decizională, riscul de eroare în context repetitiv.

Statul a apărut ca mecanism. Oamenii din spatele mecanismului au dispărut din poveste. De câteva ori a apărut șeful de stat major al armatei. Atât. Când a apărut și a spus franc niște lucruri, mulți au sărit să-l critice. Aceasta nu este doar o problemă de recunoaștere. Este o problemă de sustenabilitate.

Iluzia revenirii la „normal”. Poate cea mai mare tăcere din 2025 a fost ideea implicită că lucrurile vor reveni la normal. Că tensiunea va trece. Că episoadele sunt temporare. Că există un „după”. Realitatea este mai dură: acesta este noul normal de securitate. Presiune joasă, constantă, fără final clar.

A evita să spui acest lucru explicit a lăsat publicul într-o așteptare care nu se va împlini. Iar așteptările neîmplinite se transformă rapid în cinism.

De ce aceste tăceri au ajutat presiunea externă. Războiul hibrid nu cere minciuni. Cere spații neexplicate. În 2025, România a lăsat prea multe astfel de spații deschise. Nu din slăbiciune, ci din dorința de a păstra calmul. Dar calmul obținut prin evitarea adevărurilor incomode nu este stabilitate. Este doar amânare.

În 2025, România nu a fost ținută în întuneric. A fost ținută într-o lumină atent filtrată. S-a spus suficient cât să nu fie panică. S-a spus prea puțin cât să existe înțelegere. Iar într-un context de presiune prelungită, ce nu se spune ajunge să lucreze împotriva celui care tace.

Citește și

EXCLUSIV

EXCLUSIV Securitatea României în 2025 (I). Anul unui nou tip de conflict: Rusia nu atacă direct, ci te obișnuiește cu prezența ei