F-35-urile olandeze vor zbura alături de drone inteligente: Olanda intră în programul american CCA, Drone de Luptă Colaborativă
22 Martie 2026
Militar, americanii împreună cu israelienii domină categoric Iranul, care încă are capacitatea de a retalia. Dar această dominare aeriană nu garantează mereu atingerea obiectivelor politice.
În ciuda faptului că iranienii au reușit să lovească un F-35, ceea ce face ca actuala campanie să fie deosebit de semnificativă este amploarea operațiilor în raport cu absența pierderilor, așa cum arăta și generalul-locotenent (USAF retired) David A. Deptula într-o analiză preluată recent și de DefenseRomania.
Comandamentul Central al SUA a confirmat că forțele coaliției au lovit mii de ținte în interiorul Iranului - depășind 7.800 de puncte de țintite pe parcursul campaniei de până acum. Acest nivel de activitate implică în mod necesar mii de misiuni de luptă efectuate în raza de acțiune a sistemelor de rachete sol-aer iraniene iar numărul pierderilor e infim.
Totuși, succesul aviației militare nu e concretizat politic.
Dețin SUA superioritatea aeriană sau supremația aeriană în Iran? Depinde pe cine întrebi.
Cel puțin superioritatea, da, așa cum vom vedea ulterior.
Care e diferența între superioritate și supremație aeriană?
Avion de tip F-35 Lightning II. Photo source: US Army
1. Superioritatea Aeriană. Este stadiul în care o forță deține suficient control pentru a-și îndeplini misiunile (atac, recunoaștere ISR, suport la sol) fără ca inamicul să poată interveni. Deși permite operarea aviației non-stealth, superioritatea nu elimină riscul. Inamicul poate încă răspunde izolat sau, mai probabil în cazul unor adversari precum Iranul, poate folosi sisteme de rachete sol-aer (SAM) mobile și ieftine. Acestea, deși adesea slab coordonate, pot provoca pierderi. Un exemplu istoric relevant este campania NATO din Kosovo (1999), unde, deși sârbi au pierdut aviația, au reușit să doboare un avion stealth F-117 folosind apărarea antiaeriană rămasă activă.
2. Supremația Aeriană. Reprezintă gradul absolut de dominare, în care forțele inamice sunt practic incapabile de orice interferență eficientă. În acest scenariu, aviația adversă este distrusă sau imobilizată, iar rețelele de apărare aeriană sunt complet neutralizate. Supremația permite operațiuni cu risc minim pentru platforme vulnerabile (drone lente, avioane de recunoaștere la mare altitudine). Exemplele clasice includ Războiul din Golf (1991), unde rețeaua irakiană a fost pulverizată rapid, și lupta împotriva ISIS, o grupare teroristă fără capacități de ripostă antiaeriană.
SUA dețin superioritatea aeriană în Iran, fapt demonstrat de misiunile legendarelor avioane U-2 Dragon Lady și A-10 Warthog. Dar e suficient?
A-10 / flickr, Idaho National Guard
Publicația americană de specialitate National Interest conchide că cel puțin superioritatea aeriană e atinsă în Iran.
Rapoartele recente privind Operațiunea Epic Fury furnizează dovezi cheie ale acestei dominări sunt misiunile de succes executate de aeronave extrem de vulnerabile în condiții de luptă reale.
Un prim indicator major este utilizarea confirmată în misiuni a avionului de recunoaștere U-2 Dragon Lady. Deși zboară la altitudini mari, această aeronavă este lentă și ușor de interceptat de rachetele antiaeriene moderne. Prezența sa deasupra teritoriului iranian demonstrează că spațiul aerian a devenit suficient de „permisiv” pentru misiuni de spionaj complexe. Mai mult, desfășurarea celebrului A-10 Warthog, un avion de atac la joasă înălțime, recunoscut pentru viteza sa redusă, sugerează din nou că sistemele iraniene de apărare antiaerienă au fost degradate atât de sever încât coaliția își poate permite acum misiuni de sprijin la sol fără riscuri majore.
E însă suficient?
Photo source: White House
Se pare că nu. În ciuda superiorității aeriene, obiectivele politice încă nu au fost atinse și nu vorbim doar de schimbarea regimului, cât de capacitatea Gardienilor Revoluției de a rămâne la putere, chiar și după decapitarea conducerii fundamentaliste de la Teheran, inclusiv a liderului suprem ayatollahul Ali Khamenei.
Marea problemă cu războaiele e că sunt imprevizibile. Spre exemplu făcând o analiză politică și militară poți prezice atacul (vezi cazul Rusiei în Ucraina sau SUA în Venezuela și Iran), dar ce nu poți prezice e modul în care războiul se va desfășura.
O altă lacună e că, spre deosebire de Israel, în SUA nu există un obiectiv bine definit. Pe lângă cel militar de distrugere a infrastructurii nucleare și balistice iraniene, unde lucrurile sunt clare, de la nivelul Casei Albe s-au trasat mai multe direcții, inclusiv de „capitulare necondiționată” sau „schimbare a regimului”.
