Această stare a apărării europene ne face să ne punem întrebări privind eficiența utilizării resurselor, posibilele suprapuneri de capabilități și riscul ca fragmentarea Europei să slăbească chiar pilonul de securitate care a protejat continentul timp de șapte decenii, alianța NATO.
În esenţă, războiul din Ucraina a produs un salt istoric al cheltuielilor de apărare în Europa. Confruntarea cu o Rusie în expansiune a determinat o creştere masivă a bugetelor militare, care, la nivel continental, au urcat semnificativ în 2023–2024 şi au continuat în 2025, ridicând cheltuielile europene la un nivel fără precedent după Războiul Rece.
State care în urmă cu câțiva ani cumpărau câte un lot de muniţie sau câteva sisteme de apărare, acum lansează programe de modernizare pe zeci de miliarde. Datele SIPRI şi alte informări recente de specialitate arată clar amploarea acestui impuls.
Bruxelles-ul a început într-un târziu să construiască instrumente pentru cooperare şi achiziţie comună, un efort esenţial dar insuficient încă. Programe ca EDIRPA, EFD sau SAFE pentru finanțarea achiziţiilor comune sunt semne că UE începe să înțeleagă lecţia lipsei de coordonare.
Fără un aparat european unitar solid pentru înarmare, însă, majoritatea resurselor continuă să fie cheltuite la nivel naţional. Exemplul Danemarcei, care a anunţat achiziţii masive în domeniul apărării aeriene - un semnal că statele mici şi medii preferă soluţii naţionale rapide şi flexibile în faţa unui pericol perceput imediat - este elocvent pentru imaginea generală.
Astfel de decizii naţionale sunt raţionale politic şi militar pentru nevoile urgente de descurajare, dar ele sporesc riscul de suprapunere (în sensul de redundanță), mai multe state cumpărând sisteme similare (sau, dimpotrivă, sisteme incompatibile), în timp ce capacitatea industrială europeană rămâne fragmentată şi ineficientă.
Fragmentarea achiziţiilor este un blocaj structural care agravează problema. Datele că lanţurile europene de producţie şi procedurile de achiziţii sunt adesea ineficiente. Aspecte precum proiectele întârziate, cereri dispersate şi volum nerentabil de comenzi reduc efectul de producție pe scară largă şi cresc costurile unitare.
Acest lucru înseamnă că, în loc să consolideze un singur set de capabilităţi interoperabile, Europa riscă să genereze o multitudine de soluţii paralele, incomplet interoperabile şi cu costuri ridicate pentru logistică şi întreținere.
Toate acestea creează o serie de riscuri sistemice, iar cel mai grav este cel reprezentat de generarea unei competiţii involuntare între statele europene pentru resurse precum fonduri publice, capacitate industrială (fabrici de muniţii sau rachete), specialişti şi lanţuri de aprovizionare.
Când fiecare stat îşi „rezervă” producţia sau lansează programe naţionale simultan, capacitatea europeană de a răspunde la crize (cum a fost deficitul major de muniţii) devine ineficientă, iar preţurile cresc.
Impactul asupra NATO este dublu
Pe termen scurt, reînarmarea europeană consolidează descurajarea, mai multe avioane, sisteme de rachete şi muniţii însemnând în ultimă instanță o rezistență la agresiune crescută. Pe termen mediu, însă, un efort necoordonat poate slăbi Alianţa.
Dacă statele europene investesc preponderent în capabilităţi care servesc priorităţile lor naţionale, fără a le integra într-un concept comun operaţional, NATO poate rămâne cu un mozaic de forţe și mijloace greu de sincronizat.
Mai grav, dacă percepția că Washingtonul este mai puţin predictibil persistă, presiunea politică internă va împinge unele capitale să caute aranjamente bilaterale sau capacităţi autonome, aspecte care erodează coeziunea alianţei şi, în practică, eficienţa Articolului 5.
Există totuşi remedii posibile, iar unele sunt deja în curs de aplicare. UE încearcă să sprijine achiziţii comune la scară, să finanţeze proiecte de producţie critică şi să stabilească ţinte (de exemplu, ambiția Comisiei de a organiza o parte semnificativă din achiziţii ca proiecte comune până în 2027).
Aceste iniţiative pot reduce competiţia internă dacă sunt însoţite de politici industriale pentru creşterea capacităţii de producţie europeană (muniţii, rachete, drone). De asemenea, coordonarea cu NATO şi o politică clară de specializare industrială şi operaţională între state ar putea transforma achiziţiile naţionale în piese complementare ale unui puzzle defensiv comun.
Putem spune, așadar, că actuala campanie de înarmare naţională din Europa este justificată şi necesară în faţa riscului imediat, dar dacă rămâne fragmentată şi dominată de logica „fiecare pentru sine”, riscă să producă exact rezultatul opus celui urmărit, și anume suprapunere ineficientă, goluri regionale, competiţie pentru resurse vitale şi un NATO mai puţin coerent.
În mod evident, soluţia nu este încetinirea înarmării, ci reorganizarea ei. Mai multe achiziţii comune, planificare strategică europeană reală (nu doar declaraţii), alocare industrială coordonată şi angajamente clare pentru interoperabilitate în cadrul NATO. Abia aşa investiţiile masive ale ţărilor europene vor deveni un avantaj strategic durabil şi nu o sursă de slăbiciune.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
