F-47 și bombardierele B-21 sunt cheia unui război cu China: Avertisment dur pentru USAF până în 2035

Jocul neclasificat de război, organizat de think tank–ul Mitchell Institute for Aerospace Studies, transmite un semnal de alarmă cu privire la capacitatea viitoare a USAF de a face față unui conflict major cu Republica Populară Chineză în teatrul Indo-Pacific.

Concluzia principală a exercițiului este una dură: dacă USAF își continuă actuala traiectorie de modernizare, în 2035 nu ar avea suficiente capabilități pentru a respinge o invazie chineză a Taiwanului și nici pentru a executa lovituri strategice decisive asupra Chinei pentru o perioadă mai mare de timp.

Raportul, publicat pe 9 aprilie de Institutul Mitchell, sintetizează observațiile desprinse dintr-un exercițiu la care au participat aproximativ 60 de persoane, inclusiv militari din aviație, reprezentanți ai industriei de apărare și aliați, scrie revista americană Air&Space Forces.

Miza jocului a fost evaluarea modului în care diferite structuri de forțe ale USAF ar performa într-un conflict de mare intensitate cu China, pornind de la ipoteza unei invazii a Taiwanului în 2035.

Două modele de forță aeriană: continuitate versus modernizare accelerată    

Scenariul a fost jucat în paralel de două echipe „albastre”, fiecare reprezentând o variantă de evoluție a Forțelor Aeriene americane.

Prima echipă, Team Doolittle, a fost construită ca o proiecție realistă a USAF peste un deceniu, în condițiile în care actualele planuri de modernizare sunt menținute. A doua, Team Mitchell, a reprezentat o variantă mai agresivă de transformare, orientată spre capabilități relevante pentru un război împotriva unui adversar comparabil precum China.

Diferența dintre cele două modele nu a fost dată doar de numărul platformelor, ci mai ales de compoziția lor. Deși Team Mitchell avea mai puține avioane de luptă în total, dispunea de mai multe bombardiere, de drone de tip Collaborative Combat Aircraft, de aeronave E-7 pentru managementul luptei și de noul avion de generația a șasea F-47.

Potrivit lui Mark Gunzinger, colonel în retragere și unul dintre autorii raportului, direcția actuală a Forțelor Aeriene americane indică mai degrabă o transformare spre modelul Team Doolittle decât spre formula mai modernizată Team Mitchell. Tot el subliniază că participanții la exercițiu au fost unanimi în privința structurii de forțe pe care ar prefera să o aibă într-un conflict real: varianta Mitchell.

Prima mare dilemă operațională: apropierea de Taiwan crește vulnerabilitatea, distanța mare reduce capacitatea de reacție

Jocul de război s-a desfășurat în trei faze. În prima, echipele au trebuit să disloce forțe pentru a descuraja și, la nevoie, a contracara o invazie chineză a Taiwanului. În a doua, au trebuit să execute operații împotriva forței de invazie și, simultan, să ia în calcul lovituri strategice asupra Chinei. A treia fază a testat capacitatea de a susține un conflict de durată, în condițiile în care Beijingul ar continua lupta și după eșecul unei prime încercări.

Încă de la început, ambele echipe s-au confruntat cu o problemă fundamentală pentru orice campanie aeriană în Pacific: dacă aeronavele sunt dislocate în bazele americane din primul lanț insular, mai aproape de Taiwan, acestea devin extrem de vulnerabile la atacurile cu rachete cu rază lungă ale Chinei. Dacă sunt ținute mai departe, în afara razei de lovire sau la limita acesteia, scade semnificativ capacitatea de a genera suficiente ieșiri operative.

Una dintre concluziile centrale ale jocului de război a fost că pierderile la sol provocate de atacurile cu rachete ar putea fi mai importante decât pierderile din luptele aeriene propriu-zise. Cu alte cuvinte, pentru o parte semnificativă a aviației americane, amenințarea principală nu ar fi neapărat avioanele chineze, ci capacitatea Beijingului de a lovi bazele, infrastructura și aeronavele înainte ca acestea să intre în luptă.

În fața acestei dileme, ambele echipe au ales o soluție mixtă: o parte a forțelor a fost dislocată înainte, iar restul a rămas în adâncime. Însă, această abordare a limitat ritmul operațiilor și a făcut imposibilă menținerea unei presiuni aeriene continue, atacurile fiind executate în valuri succesive.

Diferența fundamentală: Team Doolittle doar apără Taiwanul, în timp ce Team Mitchell lovește și în profunzimea Chinei

Prima randare a avionului F-47 prezentată în momentul în care președintele Donald Trump a anunțat acordarea contractului pentru proiectul NGAD către compania Boeing. Sursa foto: U.S. DoD

Punctul în care cele două structuri de forțe s-au diferențiat cu adevărat a fost momentul trecerii la operații de luptă propriu-zise.

Team Doolittle, mult mai dependentă de aeronave non-stealth și de muniții standoff, și-a concentrat efortul aproape exclusiv asupra opririi forței de invazie chineze îndreptate spre Taiwan. În schimb, Team Mitchell a putut combina misiunea de respingere a invaziei cu lovituri în profunzimea teritoriului chinez, grație unor platforme precum B-21 Raider și F-47.

Aici se află, de fapt, diferența strategică majoră dintre cele două modele.

O forță aeriană limitată la apărarea apropiată a Taiwanului poate întârzia sau complica ofensiva chineză, dar nu poate afecta decisiv mecanismul politico-militar care o susține. În schimb, o forță capabilă să execute lovituri strategice de penetrare la mare distanță poate genera efecte mult mai ample: perturbarea logisticii, degradarea infrastructurii critice, constrângerea conducerii chineze să redistribuie resurse și, în final, afectarea însăși a capacității Beijingului de a continua campania.

Potrivit evaluării organizatorilor, Team Doolittle nu a putut genera suficiente misiuni de superioritate aeriană și lovire de penetrare la rază lungă. Din această cauză, opțiunile sale operaționale au fost sever limitate, iar abordarea sa a fost considerată insuficientă pentru a opri decisiv o invazie.

În schimb, Team Mitchell a avut șanse reale să prevină succesul unei invazii a Taiwanului tocmai pentru că a putut combina apărarea teatrului apropiat cu lovituri strategice asupra Chinei continentale.

Nici măcar varianta mai bună nu rezolvă problema unui război prelungit

Cu toate acestea, raportul nu oferă o concluzie confortabilă nici în privința variantei considerate superioare. Nici Team Doolittle, nici Team Mitchell nu au reușit să demonstreze că pot susține un conflict de uzură pe termen lung. Rata pierderilor a fost prea ridicată în raport cu numărul de aeronave disponibile pentru angajarea în luptă.

Această constatare este, probabil, una dintre cele mai importante din întregul exercițiu. Chiar și o structură de forțe mai bine gândită, mai modernă și mai adaptată confruntării cu China rămâne vulnerabilă dacă nu dispune de suficientă masă critică. În analiza lui Gunzinger, aceasta este consecința directă a reducerii continue a inventarelor de luptă ale USAF în ultimele trei decenii.

De ce contează „lanțurile de lovire organice”

Una dintre ideile-cheie desprinse din jocul de război este necesitatea de a reechilibra raportul dintre forțele stand-in și cele standoff, precum și dintre lanțurile clasice de lovire la distanță și așa-numitele „lanțuri de lovire organice”.

În termeni simpli, modelul Team Doolittle depinde prea mult atât de platforme, care nu pot pătrunde eficient într-un mediu puternic contestat, cât și de arhitecturi de comandă, senzori și comunicații extinse, pe care adversarul le poate bruia, perturba sau degrada.

În schimb, platforme precum B-21 și F-47 oferă o autonomie operațională mai mare, reduc dependența de sisteme externe vulnerabile și permit executarea mai flexibilă a ciclului detectare–decizie–lovire.

Din perspectivă doctrinară, aceasta este o schimbare majoră. Într-un conflict cu China, unde spațiul electromagnetic, rețelele de comandă și infrastructura ISR ar fi puternic contestate, o forță capabilă să genereze efecte de luptă cu o dependență mai redusă de rețele externe poate păstra inițiativa mai mult timp și poate fi mai greu de neutralizat.

Raportul subliniază explicit că aceste aeronave de nouă generație ar putea reduce dependența USAF de lanțurile de lovire la mare distanță și ar putea oferi modalități mai eficiente de a contracara operațiile chineze de tip counter-C4ISRT.

Lecția strategică: un război cu China nu poate fi câștigat doar în jurul Taiwanului

Generalul-locotenent Jason Armagost, adjunctul comandantului Air Force Global Strike Command, a comparat exercițiul cu o partidă de șah, subliniind că diferența calitativă de „piese” între cele două echipe a dus la abordări fundamental diferite.

Mesajul său este relevant dincolo de cadrul strict al exercițiului: o forță aeriană câștigătoare în în orice conflict nu trebuie să accepte pur și simplu condițiile impuse de adversar. Ea trebuie să poată ieși din scenariul confruntării dictat inamic și să-i creeze acestuia dileme strategice.

„Definește foarte clar cum poți scăpa de constrângerile tablei de joc și cum te poți mișca și manevra diferit, fără a te alătura jocului în mod esențial în condițiile sau cerințele adversarului”, a spus Armagost.

Potrivit generalului, atacul strategic ocupă un loc central în concluziile jocului. Scopurile lui sunt obligarea adversarului să-și modifice comportamentul, „în esență să treacă în apărare” și distrugerea sistemelor care susțin strategia acestuia.

„Ceea ce încerci să faci prin atac strategic este să obligi un adversar să își schimbe strategia, în esență spre apărare, dar apoi, de asemenea, să impui și eșecul sistemelor sale asupra strategiei sale”, a spus Armagost.

Pentru a atinge aceste scopuri, atacul strategic trebuie să poată fi dus la bun sfârșit cu pierderi minime (să supraviețuiască) și să dispună de o paletă mare de opțiuni pentru a fi dificil de contracarat, consideră Armagost. 

„Așadar, abordarea atacului strategic este o parte cu adevărat importantă a conversației, deoarece trebuie să pornească dintr-un punct de vedere al rezilienței și al opționalității, iar acest lucru nu vine din construirea unor forțe de atac nodale unice care invită la un atac contrastrategic (inamic) care ar duce la prăbușirea ulterioară a acestora”, a declarat generalul.

În termeni practici, exercițiul sugerează că apărarea Taiwanului nu poate fi separată de capacitatea de a lovi în profunzimea Chinei. Fără această componentă, Statele Unite riscă să ducă o campanie pur reactivă, consumatoare de resurse și vulnerabilă la uzură.

Ce recomandă raportul: mai multe bombardiere, baze mai bine apărate și o redistribuire a resurselor între servicii

Raportul se încheie cu 12 recomandări menite să „reconstruiască o forță aeriană echilibrată, capabilă să câștige”. Printre direcțiile principale se numără:

1. Reechilibrarea forțelor stand-in (aflate în raza armelor inamice) și standoff (aflate în afara razei armelor inamice);
2. creșterea numărului de B-21 și F-47 care au lanțurile de distrugere mai sigure, așa zisele „lanțuri de distrugere organice”;
3. întărirea apărării bazelor aeriene;
4. echilibrarea lanțurilor de lovire la mare distanță cu cele organice;
5. dezvoltarea unei combinații robuste de capabilități ISR aeropurtate și spațiale;
6. prioritizarea și transferarea resurselor pentru a reconstrui Departamentul Forțelor Aeriene. O campanie americană în Pacific va avea loc predominant în domeniile aerian, spațial, maritim și cibernetic.

Concluzie: raza de acțiune și puterea de lovire rămân decisive

În esență, exercițiul organizat de Institutul Mitchell reafirmă o lecție clasică a puterii aeriene, dar într-un context strategic nou: într-un conflict cu China, superioritatea nu va fi dată doar de numărul platformelor, ci și de combinația dintre rază de acțiune, capacitate de penetrare, reziliență și putere de lovire strategică.

După cum a rezumat Armagost, reluând ideea legendarului general Hap Arnold, o forță aeriană cu adevărat credibilă trebuie să aibă cel puțin cele două atribute fundamentale: rază și putere de lovire.

Iar mesajul transmis de acest joc de război este limpede: dacă actuala direcție nu va fi corectată, USAF riscă să intre în următorul mare conflict din Pacific cu prea puțin din ambele.