Rusia îl invită pe Zelenski la Moscova și îi promite că nu i se va întâmpla nimic
28 Ianuarie 2026
În timp ce dezbaterea privind imigrația domină agenda politică a multor state occidentale, Belgia și Statele Unite oferă două modele radical diferite de gestionare a acestui fenomen sensibil, diferențele devenind tot mai vizibile în planul respectării drepturilor omului și al abordării umanitare.
La Bruxelles, ministrul belgian al Azilului și Migrației, Annelene van Bossuet, a anunțat pentru 2026 o serie de misiuni diplomatice în Republica Democratică Congo și Turcia, menite să negocieze acorduri privind returnarea migranților, atât voluntară, cât și forțată. În paralel, Belgia pregătește și un dialog cu Afganistanul, inclusiv printr-o vizită planificată a unui reprezentant al administrației afgane în capitala belgiană, în cadrul unei inițiative europene mai ample.
Autoritățile belgiene subliniază că strategia lor se bazează pe cooperare bilaterală, informare corectă și responsabilitate comună. Oficialii afirmă că mulți migranți sunt induși în eroare de rețelele de trafic de persoane, care le prezintă azilul în Europa ca pe un proces simplu și garantat. În acest context, Belgia încearcă să combată migrația ilegală nu doar prin returnări, ci și prin clarificarea realistă a ceea ce presupune statutul de solicitant de azil.
Datele oficiale arată că Afganistanul rămâne principala țară de origine a solicitanților de azil în Belgia în 2025, cu aproape 4.000 de cereri, în creștere cu 11% față de anul precedent, dintr-un total de peste 34.000 de aplicații. Republica Democratică Congo și Turcia ocupă, de asemenea, poziții fruntașe, ceea ce explică focalizarea diplomatică a Bruxellesului.
În contrast puternic, în Statele Unite, modul de gestionare a imigrației a generat controverse majore, în special în jurul acțiunilor Immigration and Customs Enforcement (ICE). Organizații pentru drepturile omului, lideri politici locali și o parte a opiniei publice americane acuză ICE de practici agresive, raiduri extinse, detenții prelungite și separarea familiilor, acțiuni percepute ca lipsite de empatie și disproporționate față de scopul declarat al aplicării legii.
Spre deosebire de abordarea belgiană, centrată pe negocieri internaționale și coordonare instituțională, intervențiile ICE sunt adesea descrise ca fiind coercitive, opace și orientate preponderent spre forță, alimentând tensiuni sociale și critici interne, dar și reacții negative la nivel internațional.
Diferența de filosofie este evidentă: Belgia încearcă să îmbine fermitatea administrativă cu dialogul diplomatic și responsabilitatea umanitară, în timp ce Statele Unite se confruntă cu reproșuri tot mai mari privind exagerarea securității în detrimentul demnității umane.
Într-un context global marcat de conflicte, instabilitate și migrație masivă, comparația dintre cele două modele ridică o întrebare esențială pentru lumea occidentală: cât de departe pot merge statele democratice în controlul migrației fără a-și compromite valorile fundamentale?
Va fi un viitor al zidurilor fizice și sociale?
Extinderea unor politici migraționiste de tipul celor promovate de administrația Trump depinde, în mare măsură, de felul în care insecuritatea este percepută și folosită de guverne. În general, perioadele marcate de conflicte armate, migrație forțată, terorism sau competiție strategică accentuată tind să favorizeze securitizarea față de fenomenul migrației – un proces prin care mobilitatea umană este redefinită ca amenințare la adresa securității naționale.
În acest cadru conceptual, măsuri dure precum raidurile ICE, detenția extinsă sau limitarea accesului la azil pot deveni mai ușor acceptabile în discursul public internațional, în special în statele unde opinia publică este deja sensibilă la teme precum pierderea controlului frontierelor sau presiunea asupra serviciilor sociale.
Totuși, la nivelul comunității internaționale instituționalizate (Uniunea Europeană, ONU, Consiliul Europei) există o rezistență semnificativă față de tendința de normalizare a unui astfel de model considerat inuman. Dreptul internațional al refugiaților, jurisprudența CEDO și mecanismele de condiționalitate politică - prin care un stat sau o organizație internațională leagă acordarea unor beneficii (financiare, economice, politice sau de securitate) de respectarea anumitor standarde politice și juridice - limitează adoptarea pe scară largă a unor practici percepute ca excesiv coercitive.
Chiar și în contextul creșterii nesiguranței globale și a unui contra-model promovat de o democrație consacrată, tendința dominantă rămâne una de echilibru între control și valorizarea normelor, ceea ce explică de ce abordări precum cea belgiană – ferme, dar ancorate în cooperare diplomatică și norme legale – au mai multe șanse să câștige consensul internațional decât politicile unilaterale, contondente și intens contestate asociate administrației Trump.
SUA vizează redefinirea echilibrului de putere în Asia, lucru care provoacă îngrijorare în regiune: Va interveni militar SUA în Peninsula Coreeană dacă va fi necesar?
