Un „tigru de hârtie” vrea drept de veto în NATO

După această săptămână ar trebui să fie clar pentru toată lumea că războiul împotriva Ucrainei nu este nici despre protejarea drepturilor minorităților etnice, nici doar despre anexarea unor teritorii sau despre așa-zisul drept istoric. Teme false și/sau secundare. Trebuie să fii fie rău intenționat, fie lipsit de o minimă capacitate de analiză de securitate pentru a nu vedea că obiectivul Moscovei este mult mai amplu și vizează rescrierea întregii arhitecturi de securitate europene.

Cine crede că cedările teritoriale sunt prețul păcii se află într-o mare eroare.

Săptămâna aceasta influentul consilier al lui Vladimir Putin, Iuri Ușakov, a spus cât se poate de clar faptul că în discuția cu partea americană, Vladimir Putin a cerut „un nou sistem european de securitate”.

Aici e un cadru care depășește Ucraina, lucru pe care îl afirmă chiar Moscova.

Ce înseamnă, de fapt, acest lucru?

Mai exact, revenirea la statu-quo-ul din 1997.

De ce anul 1997?

La 27 mai 1997, NATO și Federația Rusă au semnat Actul Fondator privind relațiile reciproce, cooperarea și securitatea. Era o încercare de a construi o relație de cooperare după încheierea Războiului Rece, inițiativă care a dus ulterior și la crearea Consiliului NATO-Rusia, în 2002.

Remarcabil este însă altceva. Rusia nu își dorește un parteneriat și un dialog cu Europa privind sistemul de securitate. Nici măcar nu încearcă să mimeze o relație de tipul primus inter pares, deși, oricum, nu ar avea cum să pretindă o asemenea poziție. Ceea ce vrea este un drept de veto nenegociabil asupra deciziilor NATO.

Revenirea la aliniamentul din 1997 nu înseamnă doar revenirea la un anumit nivel al armamentului dislocat pe Flancul Estic. Înseamnă o reorganizare mult mai amplă a securității europene, care ar limita inclusiv libertatea de decizie a statelor din Europa Centrală și de Est.

În 1997, Polonia, Ungaria, Cehia, România, Bulgaria și statele baltice nu erau membre NATO.

Ceea ce au pus pe masă rușii în această săptămână este, în esență, documentul cu propunerile formulate în noiembrie 2021, pe care Moscova l-a prezentat atunci drept un set de „garanții de securitate” (!).

De ce este, de fapt, un veto rusesc asupra NATO?

Pentru că în acel document există câteva prevederi inacceptabile, fie și cu un milimetru.

Două exemple sunt suficiente.

Articolul 4 din proiectul rusesc prevede că Rusia și statele care erau membre NATO la 27 mai 1997 nu vor putea desfășura forțe militare și armament pe teritoriul altor state europene peste nivelul existent la acea dată, cu excepția unor situații aprobate de toate părțile.

Tradus în termeni concreți, acest lucru ar însemna o demilitarizare a întregului Flanc Estic. Pentru România, consecințele ar putea însemna retrageri sau limitări majore privind prezența militară de la Deveselu, Mihail Kogălniceanu sau Grupul de Luptă NATO de la Cincu.

Articolul 6 este și mai revoltător. Acesta cere tuturor membrilor NATO să se angajeze că nu vor mai admite noi membri în Alianță, inclusiv Ucraina.

Nu vorbim, așadar, doar despre amânarea aderării Ucrainei. Vorbim despre abandonarea principiului extinderii deschise a NATO și, implicit, despre acceptarea dreptului Rusiei de a decide cine poate sau nu poate deveni membru al Alianței.

Cu alte cuvinte, Rusia să aibă veto asupra deciziilor politice și militare luate în interiorul NATO. O frază care trebuie recitită cu voce tare de trei ori.

Rusia nu mai are nici forța economică și nici puterea militară a fostei URSS care se întindea peste întreaga Europă Centrală și de Est, cu tancuri până la Berlin. Și totuși, pune pe masă cereri nenegociabile, de o asemenea amploare, încât nici măcar Brejnev sau Andropov nu le-au formulat în acești termeni.

Solicitarea Rusiei privind o nouă arhitectură de securitate europeană nu este o negociere. Este un dictat.