Primele două părți ale acestei analize au urmărit să răspundă la întrebările ce a mai rămas din industria românească de apărare și ce ar trebui schimbat în modelul prin care statul o gestionează. Răspunsul conduce către concluzia că România nu are nici resursele, nici necesitatea de a reconstrui industria militară integrată a anilor ’80.
Are însă o oportunitate pe care nu a mai avut-o de câteva decenii. Europa își reconstruiește industria de apărare, iar această reconstrucție se face pornind de la niște lipsuri foarte concrete. Războiul din Ucraina a arătat că problema nu este doar numărul de fabrici sau valoarea contractelor, ci existența unor verigi industriale fără de care întregul lanț de producție se blochează.
Aceasta este adevărata oportunitate pentru România, să nu încerce să producă tot ceea ce Europa are nevoie, ci să identifice exact acele puncte clare unde capacitățile românești existente, capitalul occidental și cererea europeană se pot întâlni.
Citește și
Europa nu duce lipsă doar de arme. Are nevoie de capacitate industrială
Una dintre cele mai importante concluzii ale evaluărilor europene este că industria de apărare nu poate fi măsurată doar prin fabricile existente.
Un studiu al Parlamentului European privind creșterea producției de armament arată că industria europeană se confruntă simultan cu lipsa forței de muncă specializate, furnizori specializați insuficienți, accesul dificil la materii prime critice și timpi de producție care, pentru sistemele complexe, pot depăși doi ani. Multe companii continuă să opereze pe modelul „build-to-order”, adică investesc în capacități suplimentare numai după ce au comenzi suficient de predictibile.
Aceasta este o diferență fundamentală față de imaginea clasică asupra industriei de apărare. O fabrică nouă nu rezolvă automat problema dacă nu există pulberea pentru muniție, componentele electronice, materialele speciale, personalul calificat, liniile de testare sau capacitatea de mentenanță. Într-un asemenea sistem, o singură verigă insuficientă poate limita producția întregului lanț.
Europa a început deja să identifice aceste blocaje. Programul ASAP, creat special pentru creșterea producției de muniție, este poate cel mai bun exemplu. Din cele peste 500 de milioane de euro alocate proiectelor selectate, aproximativ 248 milioane au fost direcționate către pulberi, 124 milioane către explozivi, circa 90 milioane către proiectile și aproximativ 50 milioane către rachete. Proiectele sprijinite urmăresc, între altele, o creștere cu peste 10.000 de tone a capacității anuale de producție de pulberi și cu peste 4.300 de tone a celei de explozivi.
Cifrele sunt relevante nu prin dimensiunea lor financiară, ci prin ceea ce ne spun despre prioritățile europene. Dacă Uniunea Europeană pune masiv bani în pulberi și explozivi, înseamnă că acolo se află unul dintre punctele în care producția europeană poate fi încetinită sau chiar blocată. Iar România se află deja în interiorul acestei ecuații.
Pulberile și explozivii, un exemplu de nișă pe care România nu trebuie să-l rateze
Proiectul Rheinmetall–Pirochim Victoria este important tocmai pentru că răspunde unui asemenea deficit european.
Investiția depășește 500 de milioane de euro, Rheinmetall deține 51% din societatea mixtă, iar Pirochim Victoria 49%. Producția este programată să înceapă în 2028, cu aproximativ 700 de locuri de muncă. Fabrica ar urma să producă pulbere pentru propulsie și încărcături modulare, iar planul include și producția locală a unor precursori energetici, precum nitroceluloza.
Este exact genul de proiect pe care trebuie să-l privim altfel decât prin prisma numărului de locuri de muncă create. România nu construiește pur și simplu o fabrică. Intră într-o verigă europeană pe care Bruxelles-ul și industria europeană au identificat-o deja drept critică.
Mai mult, Rheinmetall urmărește să ajungă la o capacitate europeană de aproximativ 20.000 de tone de pulbere pe an până în 2030. Fabrica din România va avea o capacitate inițială estimată la aproximativ 750 de tone de pulbere pentru încărcături modulare și alte 200 de tone pentru necesarul local.
Asta ne arată și limita oportunității. România nu trebuie să creadă că o singură investiție rezolvă problema europeană. Trebuie să vadă ce alte verigi din același lanț pot fi dezvoltate în jurul ei, și ne gândim rapid la materii prime, componente, ambalare, testare, mentenanță, logistică, calificarea personalului și, eventual, alte tipuri de propulsanți și explozivi. Pentru că adevărata valoare industrială apare atunci când o fabrică devine nucleul unui ecosistem.
Al doilea mare avantaj: muniția și refacerea rapidă a stocurilor
Europa a stabilit deja munițiile și rachetele printre cele nouă mari domenii prioritare ale „Defence Readiness Roadmap 2030”, alături de apărarea antiaeriană și antirachetă, drone și sisteme antidronă, mobilitatea militară, războiul electronic și cibernetic, capabilitățile terestre, maritime și factorii strategici de sprijin.
Nu este întâmplător. Războiul din Ucraina a demonstrat că într-un conflict de mare intensitate consumul de muniție poate depăși cu mult ceea ce au fost proiectate să producă liniile europene după trei decenii de reducere a comenzilor militare.
Comisia Europeană estima că măsurile ASAP ar permite Europei să ajungă la o capacitate de producție de aproximativ două milioane de proiectile de artilerie pe an până la sfârșitul lui 2025.
Nici nu contează în ce măsură s-a realizat sau nu această țintă. Cifra este importantă pentru că arată că Europa încearcă acum să construiască o producție masivă, pentru descurajare și pentru a fi pregătită în cazul unui război prelungit.
Pentru România, avantajul nu constă doar în fabricarea proiectilului final. Putem deveni relevanți prin elemente conexe (componente, corpuri de muniție, încărcături, subansamble, testare, recondiționare), dar, mai ales, prin capacitatea de a crește rapid producția atunci când cererea europeană explodează.
În această perspectivă, capacitatea de a trece într-un timp relativ scurt de la producția normală la producția de criză, ar putea să devină un indicator strategic al industriei românești.
Mentenanța, un domeniu mai puțin spectaculos, dar esențial
Există o altă oportunitate pe care România ar trebui să o trateze cu mult mai multă seriozitate. Europa nu are nevoie doar de echipamente noi. Are nevoie ca echipamentele deja cumpărate să rămână operaționale.
În cazul unei armate moderne, valoarea unei platforme este determinată nu numai de performanțele sale tehnice, ci și de disponibilitatea ei. Un sistem care așteaptă luni de zile o componentă, o reparație sau o revizie poate deveni temporar inutil indiferent cât a costat.
De aceea, mentenanța, reparația și modernizarea au început să fie tratate la nivel european ca elemente ale rezilienței industriale. Iar pentru România aceasta poate fi una dintre cele mai realiste nișe.
Avem deja infrastructură și experiență în mentenanța aeronautică, terestră și navală. În plus, poziția geografică ne pune într-o situație diferită de cea a unui stat occidental aflat la sute sau mii de kilometri de Flancul Estic.
România poate deveni un nod regional de mentenanță și reparații pentru echipamentele NATO din Europa de Sud-Est și de pe Flancul Estic. Aceasta nu este o industrie „de mâna a doua”. Într-un conflict prelungit poate deveni una dintre cele mai importante capacități militare.
Dronele și antidronele, poate cea mai accesibilă fereastră pentru România
Dacă muniția reprezintă un domeniu în care România are infrastructură industrială moștenită, dronele reprezintă aproape opusul, un domeniu în care barierele de intrare sunt încă relativ mici, iar tehnologia se schimbă atât de repede încât nici marile industrii tradiționale nu au un avantaj definitiv.
Uniunea Europeană a inclus explicit dronele și sistemele antidronă între prioritățile sale pentru 2030. Parlamentul European a subliniat că proliferarea dronelor și a munițiilor de precizie schimbă permanent câmpul de luptă și că apărarea trebuie să includă sisteme multistratificate de detectare și neutralizare.
Pentru România, aceasta poate fi una dintre cele mai interesante zone de specializare. Nu este obligatoriu să încercăm să construim un echivalent românesc al fiecărei platforme occidentale. Mai util ar fi să combinăm producția de aparate fără pilot cu senzori, comunicații, software, sisteme de comandă, război electronic și efectele antidronă.
În plus, trebuie să intrăm acum, acolo unde instrumentele europene încep deja să finanțeze extinderea capacităților, iar noul program european EDIP a rezervat deja fonduri pentru creșterea producției de sisteme antidronă, rachete, muniții și componente electronice. Programul multianual adoptat în martie 2026 are o valoare de 1,5 miliarde de euro, dintre care peste 700 de milioane în această direcție.
Electronica poate fi mai importantă decât o nouă fabrică de blindate
Un alt domeniu în care ar trebui să privim dincolo de produsele finale este electronica militară. În războiul modern, valoarea unei platforme este tot mai mult determinată de senzori, comunicații, software, procesarea datelor, navigație, război electronic și integrarea în rețea.
Aici România are un avantaj diferit, cu o economie civilă suficient de diversificată în IT, electronică, automotive și automatizări pentru a putea alimenta, cel puțin teoretic, un ecosistem dual-use.
Strategia Națională pentru Industria de Apărare 2024–2030 recunoaște deja această direcție. Printre obiectivele sale se află dezvoltarea capacităților pentru comunicații și informatică, comandă-control, software și securitate cibernetică, precum și dezvoltarea vehiculelor autonome de luptă, a muniției loitering și a muniției inteligente.
Aici trebuie însă evitată o tendință-capcană. România nu trebuie să finanțeze sute de proiecte mici care nu ajung niciodată la producție. Mai important decât numărul start-up-urilor este ca unele dintre ele să ajungă furnizori certificați pentru marii producători europeni.
Un senzor românesc instalat pe o platformă germană sau franceză poate fi, industrial, mai valoros decât un produs militar complet românesc pe care nu-l cumpără nimeni în afara României.
Ce ne spune, de fapt, Strategia românească pentru industria de apărare
Există un element interesant aici. Dacă privim Strategia Națională pentru Industria de Apărare 2024–2030, observăm că multe dintre domeniile pe care le identificăm pornind de la punctele critice europene se află deja în documentul oficial: pulberi și explozivi, muniții, artilerie, optoelectronică, aeronautică, mentenanță, comunicații și comandă-control, software, IMM-uri, cercetare și tehnologii autonome. Strategia stabilește zece obiective generale și 84 de obiective specifice.
Problema României nu mai este, prin urmare, lipsa unei liste de priorități. Problema este selectarea celor câteva domenii în care putem deveni suficient de buni pentru a conta în lanțurile europene. Sa facem diferența dintre o strategie industrială și o listă de dorințe.
SAFE poate fi instrumentul care leagă toate aceste lucruri
România are acum o resursă financiară pe care nu o mai poate trata ca pe un simplu program de achiziții.
Alocarea SAFE pentru România este deja cunoscută și nu o mai detaliem. SAFE are însă și o logică industrială proprie. Instrumentul european are o anvelopă totală de 150 de miliarde de euro și urmărește nu numai achiziții comune între statele membre, ci și consolidarea bazei industriale europene. Pentru produsele eligibile, cel puțin 65% din costul componentelor trebuie să provină din UE, Ucraina sau statele eligibile EEA/EFTA.
Această regulă ar trebui să ne schimbe perspectiva și să înțelegem că România nu concurează doar pentru o parte din bugetul propriu de apărare. Poate concura pentru o parte din lanțul european de valoare creat de aceste investiții.
Acesta ar trebui să fie un obiectiv rea distinctl. Nu ca fiecare contract să producă artificial un anumit procent de „conținut românesc”, ci ca programele majore să lase în România capacități care pot supraviețui după încheierea contractului și pot vinde ulterior în Europa.
Un furnizor român de componente care ajunge integrat într-un program european valorează mai mult pe termen lung decât o linie de asamblare creată exclusiv pentru o singură comandă românească.
Cum ar fi măsurat succesul până în 2035
Succesul nu ar trebui măsurat prin câte fabrici de apărare mai există în proprietatea statului și nici numai prin cifra de afaceri a industriei.
Ar fi de dorit să știm câtă valoare adăugată rămâne în România, câte companii românești au devenit furnizori ai marilor producători europeni, câte tehnologii și certificări au fost transferate, cât de repede poate crește producția în caz de criză, cât de mult poate fi reparată tehnica militară în România și câte produse pot fi exportate fără să depindă de o singură comandă a statului român.
Cu alte cuvinte, e nevoie să trecem de la măsurarea patrimoniului industrial la măsurarea relevanței industriale, respectiv de la o industrie care consumă bani publici la una care poate deveni un multiplicator al securității naționale și la care aliații să nu o poată înlocui ușor.
Aceasta ar putea fi, în fond, definiția cea mai realistă a autonomiei industriale pentru România într-o Europă integrată. Nu să putem face singuri totul, ci să controlăm și să dezvoltăm câteva capacități fără de care ceilalți ar avea probleme dacă ar dispărea.
Aici se întâlnesc, pentru prima dată după foarte mult timp, interesele din acest domeniu ale României cu cele ale Europei. Europa are nevoie să-și elimine locurile unde producția militară se gâtuie. România are nevoie de investiții, tehnologie, piețe și locuri de muncă industriale de înaltă calificare.
Rezumând toate aceste aspecte, nu putem spune altfel mai pe scurt decât că provocarea pentru România este să își reconstruiască industria de apărare nu în jurul trecutului său, ci adaptat la nevoile viitoare ale Europei.
Sfârșitul garanțiilor de securitate gratuite: De ce a realizat România că scutul militar american trebuie plătit cu bani gheață
