Ofensiva diplomatică a Turciei. Cu visul spulberat al „patriei albastre” a lui Erdogan, Ankara caută „pacea” cu aliații

H.D. Hartmann / 12 iun 2021 / 19:09
Armata turcă, sursă foto: Ministerul Apărării de la Ankara - Facebook
EXCLUSIV
Armata turcă, sursă foto: Ministerul Apărării de la Ankara - Facebook

În siajul summitului NATO din acest an, Ankara a turat la maximum motoarele sale diplomatice. Fiind prezent la summit, președintele Erdogan va încerca să rezolve cât mai multe dosare contencioase cu membrii NATO, mai ales cu SUA, Franța și Grecia.

Turcia se află într-o ofensivă de îndulcire a dialogului său internațional încă de dinaintea începutului summitului de la Bruxelles, pe 14 iunie. În consecință, aceasta țară extrem de importantă, dar la fel de indisciplinată, din interiorul NATO, propune o nouă formulare. Diferită de radicalitatea pozițiilor președintelui său exprimate în trecut, Ankara dorește, în primul rând să reconstruiască relațiile cu SUA, principalul element securitar și militar al alianței militare. Distruse de declarațiile belicoase ale lui Trump, incluzând o scrisoare extrem de insultătoare scrisă la adresa lui Erdogan, blocate de dosarul rachetelor rusești S-400, relațiile dintre cele două țări sunt extrem de sinuoase și datorită raportul de forță construit în Mediterană.

Lupta pentru micile insulițe grecești, istoric foste teritorii otomane de drept, pierdute la instalarea republicii turce de către Ataturk, a provocat, anul trecut, adevărate momente de tensiune dintre Turcia și puterile garante ale exploatării bazinului gazier grecesc, în special Israel, Egipt si Franța.

 

SUA sprijină interesele Franței în Mediterană

 

SUA lui Trump nu au reușit să impună un echilibru, deci dosarul complex al contenciosului a fost moștenit de către Joe Biden. Asezonat diplomat și experimentat politician, Biden nu dorește să lase jocul turcesc să provoace un conflict sever în interiorul alianței NATO, mai ales că după ce a refuzat orice compromis cu Regatul Unit pe tema Brexit, punctând în fața puterilor europene continentale, în special pentru Franța.

Analiștii văd, în refuzul net al lui Biden de a ajuta Londra în disputa sa cu Uniunea Europeană, construcția unei antante punctuale, dar fermă, dintre Washington și Paris. Este o diplomație multidirecțională și etajată, care așează Regatul Unit la nivelul său real de putere europeană, promovând creșterea echitabilă a altor puteri continentale, fără a uita estul european. Joe Biden acest lucru a promis că face iar G7 a dovedit claritatea acestui conceput de dispersare mult mai egală a rolurilor diverșilor parteneri strategici europeni ai SUA.

Această antantă directă, promovată asiduu de către Macron încă de la vizita sa la Casa Albă, pe timpul lui Donald Trump, implică multe dintre interesele regionale și orientale ale Franței. Fără discuții acest gen de pertractări cu SUA include și o discuție pe seama Turciei și echilibrul din spațiului Mediteranean. Franța are interese fundamentale pe spațiul libian, în arealul grecesc și cipriot, precum și o dorință gargantuească pentru gazul găsit, ca să nu se alieze cu SUA, pentru a îi oferi pilonul necesar menținerii sale ca putere majoră mediterana.

De aceea și jocul macronian direct cu Moscova și bezelele trimise din vârful buzelor către Vladimir Putin.

Pe acest fundal Turcia dorește să preîntâmpine trimiterea ei într-un colț al pedepsiților. De unde și ofensiva începută acum câteva săptămâni la adresa lui Biden și Macron. Reacțiile virulente ale lui Erdogan au dispărut, declarațiile inflamatorii s-au redus iar Erdogan dorește acum să își mențină atuurile câștigate prin politica de forță exhibată acum un an.

 

Turcia se consideră o putere globală

 

Spre deosebire de România sau Polonia (cu remarca că Varșovia se vede o putere central europeană emergentă mult peste posibilitățile sale reale sau diagnosticate în viitor), care se consideră puteri sub-regionale cu avantaje geo-militare pe flancul estic al alianței transatlantice, Ankara se consideră mai degrabă o putere globală decât un simplu avantaj strategic pentru flancul sudic al NATO. Ca atare, după dispariția URSS, acest avantaj s-a redus considerabil, provocând și o scădere a masivului concept industrial-militar care a stat la baza relației dintre SUA și Turcia.

Pentru Erdogan, răspunsul la aceasta pierdere de rol a fost neo-otomanismul și expansiunea maritimă în Mediterana.

Una dintre cele mai semnificative neînțelegeri dintre Statele Unite și Turcia este achiziția de către Ankara a sistemului de rachete S-400, pe care Moscova l-a livrat în 2019. La momentul respectiv, pentru a bloca orice presiune americană, înalți oficiali turci au descris achiziția ca expresie a suveranității  naționale a Turciei. Această achiziție a declanșat sancțiuni împotriva Turciei în conformitate cu legile din SUA.

 

Turcia e deschisă unei cooperări cu SUA în utilizarea S-400

 

De aceea, în culisele dialogului dintre SUA și Turcia de la Bruxelles din aceste zile, Ankara pare a fi deschisă unei cooperări cu specialiștii americani la utilizarea sistemului rusesc, fapt care va înfuria Moscova. Iară un conundrum de tensiuni latente, care nerezolvate vor produce daune atât Turciei, cât și alianței NATO.

Rusia, deja prin mișcările din Siria și mai ales în spațiul Mediteranean a îndiguit neo-otomanismul manifest al conceputului expansiv ”patria albastră”, preferând o întărire a prezenței sale militare în Siria și Libia. Pentru puterile europene continentale, Ucraina a fost blocajul pregătit prin anexarea Crimeei.

Ankara s-a grăbit să ajute la preluarea de către Azerbaidjan a enclavei Nagorno-Karabah pentru a ofseta influența majora rusă din Marea Neagră, dar a pierdut momentul în disputa sa cu Grecia. Pentru că economia sa nu are puterea de sprijinire a unei lungi prezențe militare în spații depărtate, Ankara nu a mai avut resursele materiale și tehnologice de a substanția vocația sa de putere maritimă cu interese simultane în mări diferite. Vocația otomană de patrie albastră a fost astfel limitată masiv de către Rusia, cu ajutorul clar al Franței (UE) și SUA.

În diferendul gazului din Mediterană, Franța a ales de la bun început o soluție non-turcă. Nefiind capabilă să îți stabilizeze relațiile cu Israel datorită atitudinii sale istorice pro-arabe și mai ales pro-palestiniene, ar fi ales pe oricine altcineva decât Ankara. Faptul că Rusia era implementată în regiune a simplificat procesul de selecție.

Pentru SUA alegerea a fost cea mai corectă privind raportul de cost de menținere a influenței sale în regiune. Preocupate de securitatea maritimă a Israelului, mai ales că Iranul, prin prezența sa militară și teroristă în Siria, practic se și vedea putere mediteraneană, Washington știa deja că are același punct de vedere cu Rusia.

 

SUA folosește în interes propriu politica rusă în Siria

 

Stabilizarea militară din Siria făcută de către Rusia blochează definitiv Iranul și spulberă orice influență chineză în areal. Fără aprobarea implicită a Moscovei nicio altă putere adversară Americii nu mai are loc la masa mediteraneană. Ca atare atât Trump, cât și Biden știu că pe acel spațiu de negociere soluțiile sunt comune, bineînțeles cu micile variații date de personalitățile distincte ale leaderilor celor doua țări.

Astfel că, în raport cu Ankara, atât la Marea Neagră cât și la Mediterana, Moscova are un avantaj strategic net, superior economic prin viitoarea finalizare a conductei de gaz North Stream2 și militar prin prezența sa hotărâtă pe întreaga coastă africană a Mediteranei.

Ca rezultat Franța are alternativă la dialogul cu Turcia, iar SUA pot scăpa de presiunea de tip dictat a Turciei. NATO devine liber de presiunea turcă, nemaifiind nevoie de negocieri îndelungi cu un leader neo-otoman și plin de nepreăvăzut.  

 

Turcia și problema Marea Neagră

 

Problema rămâne rolul Mării Negre în îndiguirea Turciei și a jocului său maritim. Fără patria albastră, regimul Erdogan nu mai are ce oferi națiunii turce, prăbușirea lui fiind doar o chestiune de timp. Întrebarea este dacă SUA vor continua rapida întărire militară pe teritoriul României, pentru a crea un nou raport de forțe favorabil NATO prin care să obțină un avantaj, de data aceasta, direct și exclusiv.

Căci este pentru prima data în istoria ultimului secol când jocul britanic pe Balcani și Marea Neagră, atât de negativ la adresa României, s-a disipat ca o ceață ploioasă, micile coterii pro turce fiind distruse de poziția de stâncă românească în promovarea parteneriatului strategic cu SUA. Washington devine pe zi ce trece, în mod corect și natural, actor direct la Marea Neagră. La aceasta întrebare strategică nu va exista un răspuns direct la acest summit NATO de la Bruxelles.

Cu toate că necesarul de soluții este major, întâlnirea NATO 2021 va prefigura doar tendințele următorilor ani. De aceea este crucial ca România să își promoveze permanent, fără odihnă, metodic și obsedant dacă este nevoie, avantajul său exclusiv la Marea Neagră și experiența sa istorică în relația sa cu Turcia. Acolo este cheia deblocării energiilor creatoare ale parteneriatului strategic România- SUA. În aceasta politică se află viitorul real al puterii regionale denumite România, cu capitala la București.

Articole Recomandate


CONTACT | POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES |

Copyright 2021 - Toate drepturile rezervate.
cloudnxt2
YesMy