Uniunea Europeană a început oficial cursa pentru a se transforma dintr-un „gigant economic” într-o „putere militară”, însă drumul de la retorica de la tribuna Parlamentului European până la un centru de comandă funcțional este blocat de decenii de neglijență strategică.
Ursula von der Leyen le-a transmis parlamentarilor europeni, într-o întâlnire cu ușile închise, că Europa nu este încă o forță militară, dar că dezvoltarea acestei capacități este prioritatea absolută pentru anul 2026.
Recunoașterea liderului Comisiei vine într-un moment critic, în care amenințările administrației Trump de a anexa Groenlanda și incertitudinea privind garanțiile de securitate americane forțează capitalele europene să admită un adevăr incomod: dependența de Washington nu mai poate fi singura strategie de supraviețuire.
Planul Kubilius și capcana birocrației
Planul vehiculat de comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, vizează crearea unei forțe militare permanente de 100.000 de trupe, un proiect care ar trebui să suplinească eventuala retragere a personalului american de pe continent.
Totuși, această propunere ridică mai multe întrebări decât soluții imediate. Nu este clar dacă această armată ar fi una independentă sau doar o integrare a unor unități naționale rotative, sub ce autoritate ar opera sau cine ar avea puterea de a ordona desfășurarea lor în caz de urgență.
Citește și
În timp ce NATO beneficiază de o structură de comandă clară și experimentată, proiectul european riscă să se piardă în mecanismele decizionale ale Consiliului, unde regula unanimității permite statelor precum Ungaria, Slovacia sau Cehia să blocheze orice inițiativă defensivă din motive politice interne.
Trebuie să fim realiști și să admitem că decenii de subfinanțare și dezinteres față de propria securitate nu pot fi recuperate în doi sau trei ani. Europa a pierdut timp prețios bucurându-se de dividendele păcii, în timp ce infrastructura sa industrială de apărare s-a atrofiat.
Putere militară sau laborator de birocrație?
Programul ReArm, cu un buget de 800 de miliarde de euro, și sistemele de achiziții comune reprezintă pași necesari, dar eficiența lor este condiționată de rapiditatea cu care statele membre vor accepta să renunțe la controlul exclusiv asupra politicilor naționale de apărare.
Criza din Groenlanda, un teritoriu care face parte din NATO dar nu și din UE, expune fragilitatea cadrului legal actual; refuzul Ursulei von der Leyen de a confirma dacă clauza de apărare reciprocă a UE se aplică în cazul unei invazii americane în Groenlanda arată limitele actuale ale solidarității europene.
Dincolo de cifre și unități militare, marea provocare a anului 2026 va fi capacitatea Uniunii de a elabora prima sa strategie de securitate veritabilă fără a se bloca în propriile mecanisme birocratice.
În timp ce experții avertizează că o armată europeană ar necesita mandate ONU și consens politic cvasi-imposibil de obținut rapid, realitatea din teren ar putea impune decizii imediate. Uniunea Europeană are o experiență operațională limitată, fiind implicată până acum doar în misiuni de mică anvergură, fără experiență reală în luptă de mare intensitate.
Dacă Europa vrea să devină cu adevărat o putere militară, trebuie să treacă de faza „invitațiilor la reflecție” și să construiască o structură care să poată acționa înainte ca prima linie de apărare să fie străpunsă, indiferent dacă sprijinul de peste Atlantic mai vine sau nu.
„No Funds for NATO Invasion Act”: Proiectul de lege care interzice Administrației Trump să invadeze Groenlanda sau alți aliați
