Prin această desemnare, Regatul Arabiei Saudite devine a douăzecea țară care primește oficial denumirea de Aliat major non-NATO, alăturându-se unor țări precum Argentina, Australia, Bahrain, Brazilia, Columbia, Egipt, Israel, Japonia, Iordania, Kenya, Kuweit, Maroc, Noua Zeelandă, Pakistan, Filipine, Qatar, Coreea de Sud, Thailanda și Tunisia.
Această desemnare reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare militară și de securitate pe care Statele Unite îl acordă unei țări care nu este membră NATO. Congresul SUA a început să acorde acest “statut” în 1987, în temeiul articolului 22 din Codul Statelor Unite.
Avantajele unui aliat non-NATO
Un aliat non-NATO primește mai multe avantaje cheie, inclusiv acces prioritar la arme și tehnologie militară avansate ale SUA și posibilitatea de a achiziționa sau închiria echipamente militare americane excedentare la prețuri reduse sau în condiții favorabile.
Această poziție permite, de asemenea, aliatului non-NATO să participe la programe comune de dezvoltare a armelor cu Statele Unite și să primească finanțare din partea SUA pentru proiecte de cercetare și dezvoltare militară.
În același timp, acest tip de relație oferă și Statelor Unite anumite avantaje, deoarece le permite să depoziteze echipamente militare americane de urgență pe teritoriul țării aliate, pe lângă facilități pentru antrenament militar comun și cooperare în domeniul informațiilor.
Arabia Saudită s-a bucurat efectiv de majoritatea acestor privilegii timp de decenii, datorită parteneriatului său strategic de lungă durată cu Statele Unite, însă desemnarea oficială face ca aceste privilegii să fie garantate legal și nu să fie mai fie supusă “capriciilor” administrațiilor americane.
Diferența față de statutul de Aliat al pactului de apărare reciprocă
În ciuda similarității terminologice dintre Aliat major non-NATO și Aliat al pactului de apărare reciprocă, există o diferență semnificativă între ele.
Sub denumirea de Aliat major non-NATO, nu există niciun angajament american de a apăra aliatul, în timp ce un pact de apărare reciprocă stipulează o obligație legală clară pentru apărare reciprocă, similară cu articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, care obligă statele membre să apere orice stat membru atacat.
Natura obligațiilor din clasificarea unui Aliat non-NATO nu depășește o strânsă cooperare militară și în domeniul armamentului, dar, în cadrul unui Ade apărare reciprocă, aceasta echivalează cu un angajament de a trimite forțe americane pentru a apăra țara care a semnat acordul.
Prin urmare, diferența constă în faptul că desemnarea ca Aliat major non-NATO presupune un parteneriat strategic foarte avansat în domeniul armamentului, antrenamentului și cooperării, dar nu este o alianță de apărare, în timp ce un acord de apărare reciprocă înseamnă că orice atac asupra statului semnatar este considerat un atac asupra Statelor Unite însăși și obligă legal America să dirijeze intervenția militară.
Oficialii saudiți spun că desemnarea este un pas important către un parteneriat strategic cuprinzător, în timp ce Departamentul de Stat al SUA a afirmat că aceasta reflectă un angajament de lungă durată față de securitatea comună în regiune.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
