EUROPA ACTULUI FINAL DE LA HELSINKI A MURIT
Respectivele drepturi fuseseră suspendate ca răspuns cu caracter sancționatoriu la anexarea / „recuperarea” Crimeii de către Federația rusă și implicarea Moscovei în conflictele secesioniste din estul Ucrainei.
Potrivit discursului oficial, Consiliul Europei este gardianul democrației, legalității (statului de drept) și drepturilor omului în statele membre. Gestul făcut nu poate fi interpretat în alt fel decât în sensul în care acest gardian a acceptat că desprinderea Crimeii de Ucraina și integrarea sa în Federația rusă este un act legitim sau în cel mai rău caz acceptabil în ordinea internațională. Aceasta înseamnă că fie modificarea de frontieră în cauză a fost conformă Actului final de la Helsinki, fie că Actul final este caduc.
Nu trebuie să fii un mare specialist în dreptul internațional pentru a conchide că ipoteza din urmă este cea confirmată de o demonstrație corectă.
Într-adevăr, Actul final de la Helsinki prevedea că modificările de frontieră și transferurile de teritoriu se pot realiza numai prin acordul statelor direct implicate. Această prevedere a fost încălcată deja în Kosovo, iar din Cutia Pandorei astfel deschisă de NATO și UE, au ieșit apoi Abhazia și acum, iată, Crimeia. Pentru prima oară, însă, o organizație care îi include pe toți actorii europeni – occidentali și orientali, deopotrivă – admite, fie și numai implicit, că actul Final de la Helsinki, cheia de boltă a ordinii mondiale bipolare, dispărută la începutul anilor 1990 fără ca dreptul internațional născut întru structurarea și disciplinarea ei să fi fost adaptat noilor realități, și-a pierdut relevanța și forța.
Cum de a fost posibil ca asta să se întâmple? Ce a făcut ca membrii Consiliului Europei să recunoască de fapt anaxarea Crimeii?
Să observăm mai întâi că trei sunt țările care domină din punct de vedere politic Consiliul Europei și anume: Germania, Franța și Marea Britanie.
Între primele două, de la bruderschaft-ul („frăție” / „înfrățire”) dintre de Gaulle și Adenauer, tradiția spune că s-a născut o „relație specială” care a făcut din tandemul franco-german „motorul” UE. Conținutul acestei relații s-a modificat însă odată cu trecerea timpului, pe măsură ce Germania a renunțat la a mai fi europeană pentru a face ca Europa să fie germană. Astfel s-a ajuns ca relația Merkel-Macron să fie o pastișă a relației Hitler-Mussolini.
După câțiva președinți francezi care au cedat Germaniei conducerea politică a tandemului, Emmanuel Macron încearcă o recuparare a terenului forțând o federalizare europeană care depășește chiar și visele imperiale germane. Amândouă și fiecare au nevoie de un sprijin rusesc pentru a domina continentul dar, mai ales, amândouă doresc plecarea SUA din Europa, respectiv încetarea rolului SUA de actor european.
În ceea ce privește Marea Britanie, relația sa specială tradițională este cu SUA. Și totuși, din câte se pare, Londra, expertă a echilibrului puterilor, mai ales sub presiunea Brexitului, a ales, cel puțin pentru moment, să privească spre uscat și să se întoarcă cu spatele spre Atlantic. Ceea ce, în logica perfidului Albion, redeschide interesul pentru Rusia. Alături de ruși britanicii au mai multe șanse să îi domolească pe germani.
Asta dacă nu cumva, așa cum o sugerează recenta și fastuoasa vizită de stat a Președintelui Trump la Londra (unde a refuzat să se întâlnească cu reprezentanții stângii pro-UE), ambele state înțeleg să își unească dinnou forțele cu Rusia, pentru a stăvili ascensiunea celui de la patrulea Reich.
Să fie oare restabilirea statutului Rusiei în Consiliul Europei și rezultatul acestor calcule? Probabil că da. Oricum, Rusia revine în Europa.
FĂȚĂRNICIA BERLINULUI ÎN RELAȚIA CU MOSCOVA
Jocul dublu al Germaniei în relația cu Rusia este deja clasic.
Încă din zorii celui de al doilea Reich, cancelarul Otto von Bismarck atrăgea atenția că Germania trebuie să evite un război pe două fronturi, cu Franța în vest și Rusia în est. La Congresul de la Berlin (1878), în calitatea autoasumată de „honnest broker” („intermediar onest”), Bismarck a deschis Rusiei porțile Europei, ferecate de Napoleon al III-lea la Congresul de la Paris (1856), împingându-o însă spre Balcani, unde ar fi urmat să se bată cap în cap cu Imperiul Otoman și cel Habsburgic.
Pactul Ribentropp–Molotov a fost tocmai expresia acestei concepții strategice, după care tentația expansiunii spre est (Drang nah Osten) a împins Germania spre dezastrul militar, urmat de cel geo-politic.
Izbucnirea Războiului Rece a confirmat profeția lui Hitler potrivit căreia, confruntați cu puterea și ascensiunea Rusiei, aliații occidentali vor face apel la Germania pentru a stăvili împreună valul rusesc. Chiar și în aceste condiții, deviza sub care s-a născut NATO a fost „America in. Russia out. Germany down.” Ceee ce se traduce astfel: „America să fie prezentă în Europa ca putere europeană și garant al securității acesteia. Rusia să fie ținută în afara Europei, fără aptitudinea de a-i influența ideologia și deciziile politice. Germania să fie păstrată în starea de a nu mai putea să provoace un alt război mondial.” Cu precizarea că în această formulă prin Europa se înțelegea de fapt spațiul euro-atlantic sau regiunea geografică a Atlanticului de Nord (Europa occidentală, inclusiv RFG și Italia, plus America de Nord minus Mexicul).
Cu al său Ostpolitik, cancelarul Willy Brandt a început să erodeze acest edificiu geopolitic, văzând, desigur, în apropierea de Rusia (sovietică), ca și în apropierea acesteia de Europa occidentală, o cale pentru a scăpa de cea de a treia componentă a sloganului amintit, care preconiza ținerea Germaniei la pământ. Când, în fine, Zidul de la Berlin a căzut, de la statutul Germaniei europene, adoptat și păstrat oficial începând cu Konrad Adenauer și până la Helmuth Kohl, s-a revenit la proiectul Europei germane, conceput chiar în zilele celui de al Doilea Război Mondial de Joseph Goebbels, Hjalmar Schacht și alții. Pas cu pas filosofia inițială a NATO s-a schimbat fiind sintetizată acum în formula berlineză (merkeliană) „America out. Germany in. Russia down.” (America afară – din Europa. Germania înăuntru – în sistemul de putere european. Rusia jos – la pământ.)
Angela Merkel a înțeles că nu poate scoate SUA din Europa și nu poate domina continentul european fără sprijinul Rusiei, și, în același timp, că nu poate ține Rusia în neputință fără ajutorul SUA. Tot cancelarul Merkel a constatat că puterea Europei germane depinde de resursele energetice rusești (petrol și gaz). La fel de importante pentru occidentul european azi, precum altădată au fost cărbunele și oțelul. Cu cât le obține mai ieftin, cu atât mai bine pentru Germania și cu atât mai rău pentru Rusia. Iată de ce Rusia trebuie supusă sancțiunilor internaționale. Sancțiuni care nu au nici o eficiență fără implicarea SUA.
Se înțelege acum de ce Berlinul a incitat constant Washingtonul cuplului „democrat” Obama-Clinton să se arate intransigent față de regimul „democrației iliberale” („suverane” sau „controlate”, cum i s-a mai spus) a lui Vladimir Putin, diabolizat la nivel mondial (în același fel și cu aceleași mijloace cu care, la scară redusă, au fost diabolizați Adrian Năstase și apoi Liviu Dragnea în România), în timp ce nemții construiau împreună cu rușii gazoducte prin Marea Baltică, pe trasee care să evite tranzitarea teritoriilor celor mai fideli parteneri ai Americii din regiune – Polonia și statele baltice. De asemenea se înțelege de ce a fost declanșată campania de calomniere a Președintelui SUA și pusă la punct înscenarea privind presupusa conivență dintre Donald Trump și trimișii Kremlinului, pentru influențarea rezultatului alegerilor prezidențiale americane.
Pe cine putea speria normalizarea relațiilor americano-ruse, anunțată de Președintele Trump?
Pe cei care, prin tot feluri de embargouri aplicate Rusiei de SUA sau cu contribuția indispensabilă a SUA, o obligau pe aceasta să își vândă resursele naturale în cantități tot mai mari, la prețuri tot mai mici; cu atât mai mult cu cât ea trebuia să își finanțeze industria militară spre a fi capabilă să răspundă extinderii NATO până la granițele sale. Nu ne convine asta, dar oricine ar fi făcut la fel.
De asemenea, îi deranja pe cei care vedeau într-o antantă americano-rusă calea către o nouă ordine mondială, concepută fără participarea lor, precum și către o nouă formă de încercuire menită să îngrădească exprimarea veleităților lor hegemonice. Așa cum s-a întâmplat cu Antanta franco-anglo-rusă înaintea Primului Război Mondial, în raport cu Puterile Centrale, dominate și atunci tot de Germania imperială.
Prin urmare, cui a profitat scandalul în care a fost implicat Președintele Trump și care a blocat dialogul la nivel înalt (singurul eficient între două republici prezidențiale) între SUA și Rusia timp de doi ani? Evident, Germaniei. Nu poate fi nici un dubiu.
De îndată ce acest scandal s-a încheiat, cuplul franco-german a restabilit drepturile Rusiei în Consiliul Europei ca nu cumva să rămână în afara jocului, ca urmare a reluării dialogului dintre Moscova și Washington. Lucru ce a implicat recunoșaterea caducității arhitecturii de securitate în Europa, convenite în 1975 la Helsinki, de către vest-europeni în favoarea Rusiei. Pentru prima oară, fie și numai tacit, Occidentul european și Rusia s-au pus de acord asupra acestui aspect. După împărțirea unilaterală a Iugoslaviei a venit sacrificiul cvasiconsensual al Ucrainei. Era de mult evident că Berlinul păstrează Ucraina ca pe o carte de schimb.
Bipolarismul și-a dat duhul. Unipolarismul a implodat. Se revine la concertul națiunilor în cadrul globalismului multipolar.
RELAȚIA SPECIALĂ ANGLO-AMERICANĂ FAȚĂ CU CEA FRANCO-GERMANĂ
Proaspăt scăpat cu bine din ancheta subsecventă denunțului calomnios al unui fost agent de informații britanic, prin care, dacă este să ne ghidăm după modul de operare, mai mult ca sigur au acționat serviciile germane, Președintele Trump a aterizat la Londra cu doar câteva zile înainte ca premierul britanic Theresa May, răpusă de eșecul aterizării line a Brexitului, să elibereze locul unui nou guvern. De ce a făcut-o? De ce protocolul Regatului (încă) Unit a acceptat vizita în asemenea condiții, după ce descinderea precedentă a locatarului Casei Albe a avut loc într-o admosferă tensionată, plină de schimburi de amabilități acide? De ce nu s-a așteptat formarea noului guvern astfel încât șeful administrației americane să se întâlnească cu un șef al executivului britanic care să nu fie demisionar?
Răspunsul este simplu. Donald Trump a vrut să influențeze pasul următor al politicii britanice, atât din perspectivă europeană, cât și transatlantică. În acest sens a reluat o propunere anterior refuzată la Londra: un acord economico-comercial amplu anglo-american contra unei desprinderi brutale, totale și definitive a Marii Britanii de UE.
Pentru ca alternativa să fie și mai clară, Președintele SUA a precizat că este gata să conlucreze cu orice viitor guvern britanic, cu excepția unuia laburist, considerat a fi neomarxist și eurofederalist. De aceea, cu totul nediplomatic, a și refuzat orice întlnire cu liderul Partidului laburist, Jeremy Corbyn. Ori Marea Britanie acceptă să fie portavionul geopolitic al Americii în apele teritoriale ale Europei germane, și atunci SUA o vor alimenta cu combustibilul necesar, ori renunță la suveranitate prin integrare în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană reînviat, ori se dezintegrează în siajul unei relații ambigui cu cele două maluri ale Atlanticului. Washington dixit!
Care ar fi însă rostul acestei adevărate confederații transatlantice anglo-americane? Categoric este vorba de formarea unui bloc menit să contrabalanseze blocul german sau germano-francez. Un asemenea bloc va fi suficient de puternic pentru a motiva Rusia să ajungă la o înțelegere cu el, preferându-o pe aceasta unui nou pact ruso-german, în timp ce, pentru a-și atinge obiectivele strategice, va avea nevoie el însuși de o înțelegere cu Rusia. O înțelegere devenită acum posibilă după ce enigma amestecului rusesc în alegerile prezidențiale americane a fost elucidată: nu Rusia a decis soarta alegerilor din SUA, ci Germania a blocat timp de doi ani efectele acestor alegeri, respectiv opțiunile administrației legitime a SUA, prin pactizarea cu „statul subteran” ilegitim american. Nu se știe cât și cum Rusia a influențat politica SUA, amestecându-se în afacerile interne americane (la urma urmelor toate marile puteri procedează la fel), dar este cert că Germania a făcut-o și încă eficient, încălcând toate liniile roșii trasate pe timpul Războiului Rece și la încetarea acestuia.
Astfel, prin reinventarea relației speciale dintre SUA și Marea Britanie se are în vedere atât garantarea unei noi ordini europene, dar și stăvilirea influenței chineze în Europa, ca premisă a integrării Chinei (și a altora, precum Iranul, India sau Pakistanul) într-o ordine mondială multipolară în care, chiar dacă nu va mai fi șeriful global, America să fie dinnou atât de măreață încât să poată candida cu succes la primul loc între egali.
Nu este de mirare că în aceste condiții presa germană a relatat la unison, în termenii cei mai depreciativi vizita Președintelui SUA la Londra, mergând până acolo încât să acuze America de brutalități generatoare de numeroase victime colaterale în rândul civililor, săvârșite în al Doilea Război Mondial, pe teritoriul prietenului special al Berlinului, Franța (petenista de ieri, macronista de astăzi), care l-ar fi lăsat perplex până și pe mult mai „umanul” Adolf Hitler (sic!). Că armatele aliate au comis excese în ultimul război mondial este un lucru de care s-a mai vorbit. Acuza că atrocitățile anglo-americane au fost mai severe decât cele naziste, venită chiar din presa germană este, însă, fără precedent. Ea arată nu doar nivelul la care au ajuns tensiunile între SUA și Germania, ci și siguranța de sine la care a ajuns Berlinul și care îi dă avânt în revizuirea concluziilor precedentei conflagrații mondiale.
Elogiul adus recent de cancelarul Angela Merkel, la Sibiu, succesorilor Grupului Etnic German, precum și intervențiile brutale pentru lichidarea prin asasinat moral a unor lideri politici români incomozi (așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în perioada interbelică), documentate de serviciile de informații americane, nu fac decât să confirme recăderea politicii germane pe panta revizionismului.
Ceea ce impune revenirea SUA în Europa, ca și cooperarea americano-rusă pentru a salvgarda pacea continentului în cadrul unei ordini mondiale inevitabil multipolare, preferabil cu geometrie variabilă și în mod necesar simetrică.
Cum și dacă se va ajunge la acestea, vom vedea. Suntem însă obligați să luăm toate măsurile pentru ca istoria secolului XX să nu se repete. Românii nu trebuie să se lase seduși de speranța că, la fel ca în trecut, în cele din urmă, excesul de noroc va compensa deficitul de viziune strategică. Speranța nu este o politică, iar norocul este un aliat nestatornic.
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
