Alianța militară NATO a fost înfiinţată pentru a împiedica URSS să domine Europa, ale cărei principale puteri - Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit - erau atât de devastate de al Doilea Război Mondial încât deveniseră vulnerabile la coerciţia, subversiunea sau cucerirea sovietică. NATO a devenit totodată un vehicul pentru reabilitarea puterilor Axei - Germania şi Italia - sub tutelajul învingătorilor.
America a avut un interes persistent ca Europa să nu cadă sub dominaţia unei singure puteri ostile şi capabile: acest lucru ar fi reprezentat un risc uriaș pentru America. Administraţia Truman a fost clară în privinţa acestui punct: principalul obiectiv al staţionării trupelor americane în Europa la începutul anilor '50 era acela de a rămâne acolo atât cât e necesar pentru a echilibra balanţa puterii, însă nu la nesfârşit.
Până în anii '60 balanţa fusese deja restabilită. Economiile vest-europene duduiau, Regatul Unit şi Franţa deveniseră puteri nucleare, militarismul german era domesticit, chiar dacă în Germania de Vest tocmai apăruse o armată nouă, numeroasă şi modernă. În timpul Războiului din Vietnam, America era atât de lipsită de griji în ceea ce privește URSS-ul, încât practic şi-a „muls” forţele convenţionale din Europa pentru a-şi susţine războiul din Indochina. Aliaţii ei europeni nu au contribuit cu nimic la efortul de război american din Vietnam. În 1968, după colapsul guvernului şi al armatei în Cehoslovacia, Pactul de la Varşovia controlat de URSS, părea incapabil.
La începutul anilor '70, senatorul Mike Mansfield, un democrat din Montana, a condus o iniţiativă menită să reducă numărul trupelor americane staţionate în Europa. Iniţiativa şi-a pierdut avântul în mare parte şi datorită unei consolidări militare sovietice destinate eşecului, care avea să contribuie la problemele economice ale URSS din anii '80. Campaniei senatorului i se mai opuneau şi europenii, care preferau să-şi păstreze dispozitivul american de securitate, dar şi preşedintele Richard Nixon alături de principalul său consilier pe probleme de politică externă, Henry Kissinger, care o respingeau considerând-o un amestec al Congresului în politica externă. Ce e ciudat e că reducerea efectivelor americane din Europa ar fi fost în conformitate cu „Doctrina Nixon”, care îi îndemna explicit pe aliaţi să facă mai mult pentru propria lor apărare.
„Aventura” Rusiei din Ucraina i-a diminuat puterea
Colapsul URSS din 1991 a îndepărtat ultimele vestigii ale unui risc major de securitate pentru NATO şi, odată cu ele, raţiunea de a exista prezenţa militară americană în Europa. Anexarea Crimeii de către Rusia şi maşinaţiunile ei violente din estul Ucrainei, nu i-au îmbunătăţit capacitatea astfel încât să devină o amenințare pentru NATO. În schimb l-au plasat pe Putin în ”boxa acuzaţilor”. Uniunea Europeană, ca şi America, a reacţionat adecvat, impunând sancţiuni economice Rusiei.
Toată această nefericită aventură a diminuat însă puterea Rusiei. Europenii sunt capabili să se apere singuri. Franţa şi Germania, luate la un loc, au o populaţie egală cu a Rusiei, o depăşesc economic la o distanţă enormă şi investesc în apărare mai mult decât Moscova.
NATO este o „marcă de calitate”, fapt datorită căruia, Alianța devine utilă altor proiecte. Astfel că NATO şi-a asumat un nou ţel: eliminarea competiţiei de securitate din întreaga Europă, inclusiv de la periferia ei, şi răspândirea democraţiei liberale către fostele state supuse imperiului sovietic. În loc să fie reevaluată, NATO a devenit mai mare.
Expansiunea NATO obligă acum SUA să apere toate statele membre, atât de ameninţările convenţionale cât şi de cele nucleare - o sarcină dificilă, având în vedere proximitatea lor cu Rusia, dar un proiect inutil din perspectivă strategică, întrucât acele ţări nu pot contribui cu nimic la securitatea naţională americană.
De la o organizaţie care putea avea succes doar prin simpla descurajare a unei ameninţări militare majore, NATO s-a metamorfozat într-un proiect costisitor menit să facă întreaga Eurasie vestică securizată, liberală şi democratică - obiective mult mai complicate.
În războaiele în care Alianța a fost implicată, NATO a depins de forța militară a SUA
Războaiele purtate de NATO în Bosnia, Kosovo şi Libia au depins toate de o forţă militară americană; însă niciunul dintre aceste războaie nu a adus o democraţie liberală funcţională. În trei state membre NATO, care au aderat după Războiul Rece - Ungaria, Polonia şi Bulgaria - democraţia suferă acum o eroziune sau chiar este în regres. Declaraţia adoptată de conferinţa NATO de la Bucureşti din 2008, cum că Ucraina şi Georgia „vor deveni membri ai NATO”, s-a dovedit a fi alarmantă pentru Rusia şi a deschis calea unor războaie. Cu alte cuvinte, proiectul politic bine intenţionat al NATO este un eşec costisitor .
Ironia face ca NATO să încurajeze şi neglijenţa printre membrii ei, în moduri ce pot fi asemuite cu ceea ce finanţiştii numesc fenomenul „hazardului moral”, conform căruia o asigurare excesivă, oferită într-un scop teoretic bun, încurajează comportamentul riscant al asiguratului.
Aliaţii bogaţi ai Americii şi-au subfinanţat propriile armate, protejaţi fiind de credibilitatea angajamentului american. Până şi cele mai marţiale puteri europene, Franţa şi Regatul Unit, nu cheltuiesc astăzi suficient pentru a-şi plăti structurile de forţă, mult reduse după Războiul Rece. Ele abia dacă ating pragul obligatoriu (s-au angajat doar să încerce să-l atingă, aflându-se încă în intervalul de timp stabilit) al alianţei de a cheltui 2% din PIB pe apărare. Franţa şi Germania cheltuiesc aproximativ jumătate, iar Regatul Unit două treimi din cât cheltuiesc SUA per soldat; cu excepţia cazului în care vor atinge cine ştie ce niveluri remarcabile de eficienţă, singura explicaţie e că ele fac rabat la calitate.
Germania cheltuie astăzi aproximativ 1,25% din PIB pe apărare, ceea ce face din forţele armate germane un jalnic vestigiu al foarte capabilului lor avatar din perioada Războiului Rece. Până în 1990, aceeaşi armată putea trimite pe front o duzină de divizii înarmate până în dinţi, în doar câteva zile de la mobilizare. Astăzi, numai norocul ar ajuta-o să poate trimite în teren o singură divizie complet echipată. Mai puţin de jumătate din întregul echipament german de război este pregătit pentru luptă.
NATO facilitează acțiunile militare ale SUA în Orient
În vreme ce politicienii şi analiştii europeni semnalează pericolul cu privire la ameninţarea militară rusească, guvernele şi armatele europene se comportă ca şi cum n-ar exista vreun pericol. Cotitura disfuncţională din politica internă europeană pare să fie acceptată de nişte elite care nu se tem de nicio ameninţare externă, întrucât SUA le promit cu conştiinciozitae să aibă grijă de ele.
În fine, NATO ajută ca intervenţiile armate americane din străinătate să fie prea facile. Structura de baze existentă în Europa facilitează intervenţia în regiunea Orientului Mijlociu - o regiune în care ar fi indicat ca SUA să acţioneze mai puţin prin intermediul armatei. Când politicienii de la Washington deliberează cu privire la acţiuni militare în Orientul Mijlociu, ar fi mai bine dacă ei ar fi nevoiţi să negocieze accesul la bazele europene, nu să-l primească imediat. Acest lucru i-ar forţa pe factorii de decizie să gândească un pic mai mult.
Susţinătorii intervenţiilor propuse ştiu că publicului american îi place ideea de a avea aliaţi. Sprijinul NATO contribuie la acceptarea unei intervenţii de către electorat. Europenii ne pot aplauda intervenţia, ne pot ajuta cu detaşarea trupelor în teatru şi contribuie cu mici forţe militare pentru a conferi o spoială de împărtăşire a costurilor şi a riscurilor. Aliaţii chiar contribuie cu trupe - şi au suferit pierderi semnificative - în războiul din Afganistan, însă războaiele înlesnite de NATO sunt ale americanilor, fie că au de câştigat sau de pierdut.
Misiunea iniţială a NATO a fost îndeplinită şi a fost substituită cu nişte aventuri neinspirate soldate cu eşecuri. SUA au de rezolvat probleme urgente „acasă” şi, se poate argumenta, în Asia. Cu toate că preşedintele Trump nu are nicio strategie pentru revenirea aliaţilor europeni la deplina responsabilitate asupra propriului lor viitor, establishmentul din politica externă americană şi-ar putea petrece mai cu folos timpul, concepând o asemenea strategie, în loc să apere contraproductivul statu-quo transatlantic.
O reevaluare trebuia făcută de mai mult timp.
Articol de Barry R. Posen (profesor de ştiinţe politice şi director al Security Studies Program la M.I.T.)
Notă: Titlul și intertitlurile aparțin redacției, textul și opinia aparțin autorului
DefenseRomania App
Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News
