EXCLUSIV Rusia și China, marii beneficiari ai noii politici externe americane? Analiza unei posibile izolări a SUA

Prima confirmare oficială a schimbării viziunii SUA despre lume a venit, în decembrie 2025, la aproape un an de la șocul inițial, odată cu publicarea Strategiei de Securitate Națională a SUA. Principala prevedere a documentului afirmă că țara intră într-o perioadă de doctrină Monroe, etapă în care resursele de securitate și apărare ale Americii vor fi alocate majoritar pentru întărirea rolului SUA în emisfera vestică, în timp ce aliații tradiționali ai Washingtonului sunt sfătuiți să se descurce mai mult singuri pentru că nu se mai pot baza pe sprijinul american așa cum îl știau ei.

Cu toate acestea, ce și cum va face America acest lucru nu era suficient de clar, deoarece încă există articolul 5 din Tratatul fondator al NATO iar securitatea Israelului, Coreei de Sud, Japoniei, Taiwanului și Filipinelor sunt de neconceput și de neimaginat pentru următorii, cel puțin 10 ani, fără implicarea militară a SUA.

Însă, speranțele aliaților optimiști ai Americii, privind continuarea angajamentului decisiv la nevoie al Washingtonului, au fost spulberate în primele zile ale lui 2026, de cererea administrației americane ca Danemarca să cedeze urgent Groenlanda către SUA.

Copenhaga a respins solicitarea, precizând că orice preluare în forță a Groenlandei va însemna sfârșitul NATO. Țările europene din NATO și UE, precum și Canada, au susținut poziția Danemarcei. Premierul canadian, Mark Carney, considerând că și țara sa va fi vizată de o preluare din partea SUA, dacă nu se reacționează hotărât chiar de acum, a denunțat la Davos intențiile imperialiste ale SUA și a cerut ca țările de putere medie să înceapă să se opună marilor puteri.

Acesta este primul semnal de constituire a unei alternative de securitate mondială fără SUA pentru țările democrate. Iar pentru SUA, această reacție normală a Canadei, de a se proteja în fața unei posibile ocupări în forță (aici intrând chiar și o lovitură de stat sau alegeri manipulate) ar trebui să fie un semn de îngrijorare despre cum este percepută acum de aliați politica externă a SUA, dar mai ales de un posibil scenariu, de neimaginat până în prezent, de cum America își împinge prietenii să se izoleze de ea.

Ca și cum recenta activare a interesului american pentru Groenlanda nu ar fi fost suficientă pentru a ridica mari semne de întrebare despre cât de fiabile mai sunt SUA ca aliat (din punctul de vedere al intenției nu al nivelului de pregătire) într-o apărare comună, noua Strategie de Apărare Națională a SUA a închis practic orice discuție pe această temă. Spre deosebire de Strategia de Securitate Națională, documentul, care acoperă rolul Departamentului american de Război, este mai explicit privind ceea ce intenționează să facă SUA în următorii 10 ani, în relația cu aliații săi.

Astfel, Coreea de Sud va fi, cel mai probabil, exclusă total din orice angajament combatant al SUA. Washingtonul afirmă că Seulul va fi, singur, suficient de puternic să descurajeze Phenianul care deja deține arme nucleare. Washingtonul chiar oferă argumentul potrivit căruia bugetul militar al Coreei de Sud este de aproape 1,5 ori mai mare decât întregul Produs Intern Brut (PIB) al Coreei de Nord. Teoretic, argumentul sună bine însă, astfel de calcule nu se potrivesc cu planurile agresorilor și nu descurajează războiul. De exemplu, Rusia era creditată că este de multe ori mai puternică decât Ucraina și că o va ocupa în câteva zile dar, acest lucru nu s-a întâmplat.

Coreea de Sud a simțit pericolul și se îndreaptă, sfătuită sau nu de SUA, către o alianță cu Japonia. Zilele trecute a avut loc o întrevedere  a miniștrilor apărării Coreei de Sud și Japoniei, după mulți ani de răcire a relațiilor bilaterale. Credibilitatea descurajării nipono-coreene depinde de cât de rapid s-ar putea materializa acest parteneriat militar. De asemenea, apare întrebarea cum va privi China alianța militară a celor două.

În plus, pentru a umple golul lăsat de trupele americane, cel puțin un expert sud-coreean în securitate și apărare consideră că ar trebui luată în calcul intrarea țării într-o alianță a puterilor de mijloc. Moon Chung-in, consilier special pentru politică externă și securitate națională al fostului președintel sud-coreean Moon Jae-in, a declarat, pe 28 februarie, pentru Korea Times, că țara sa, pentru urmărirea intereselor naționale, ar trebui să ia în considerare un rol mai proactiv în unirea puterilor medii.

Însă, apărarea și descurajarea în Peninsula Coreeană nu este singura problemă regională a țărilor aliate cu SUA. Ipoteza alianței militare dintre Seul și Tokyo luată la pachet cu afirmarea subită a interesului Japoniei pentru Taiwan ridică un semn de întrebare al gradului de angajamanent combatant al SUA chiar pentru apărarea primului lanț de insule (Japonia – Taiwan – Filipine) menționat în Strategia de Apărare Națională. Geografic, emisfera vestică, care face obiectul interesului primordial de apărare al SUA, nu cuprinde primul lanț de insule.

Deci, apare întrebarea ce sunt dispuse SUA să facă pentru a ține primul lanț de insule?

Amenințarea pentru acest lanț este clar China. Atunci ce ar căuta Coreea de Sud în alianță cu Japonia pentru a apăra Taiwanul, în condițiile în care Seulul abia se poate apăra singur? Pregătesc SUA cumva o alianță mai mare între Coreea de Sud – Japonia – Taiwan – Filipine – Australia, dar din care SUA să nu facă parte în viitor? Deocamdată, se pot doar face speculații pe acest subiect, cu mențiunea că este prima dată în peste 70 de ani când nu mai există certitudini. O speculație ar fi că SUA sunt dispuse să piardă primul lanț de insule dacă menținerea lor este prea costisitoare într-o eventuală confruntare militară, cu condiția ca țara sau alianța învingătoare să garanteze că nu va ataca SUA. Speculația este valabilă și pentru Europa și Israel.

În actualele condiții de mare incertitudine pentru aliații Americii, aceștia se vor simți îndreptățiți să caute din timp alte aranjamente de securitate pentru a descuraja atacarea lor. Alianța militară a puterilor medii și reapropierea față de China devin legitime atâta timp cât Beijingul respectă jocul democrației. Dintr-o dată SUA ar putea fi excluse din vechile aranjamente de securitate inclusiv ca importuri pentru arme cheie iar dacă tarifele americane devin și ele sursă de instabilitate economică vor duce în cele din urmă la alte alegeri comerciale care să evite aceste situații instabile caracterizate de hazard economic.

A. Ce nu înțeleg aliații SUA din toată această schimbare de paradigmă?

 De ce tocmai acum, în plin război, în plină amenințare, America face aceste schimbări și pare că le accelerează fără a da niciun orizont de timp rezonabil pentru a fi realizată descurajarea convențională și nucleară?

B. Ce nu înțeleg SUA despre aliații lor?

1. Descurajarea, pentru a fi credibilă, presupune anihilarea totală a adversarului. Doar, în acest mod un adversar renunță la ideea de a ataca. Presupunerea potrivit căreia costurile prea mari de război ar descuraja agresiunea, nu este valabilă pentru țări precum Rusia și China care dispun de sisteme represive interne care pot menține mașina de război dincolo de sustenabilitatea economică și chiar umană. De exemplu, Moscova trimite pe front oameni răniți sau bolnavi care nu se încadrează în nicio normă de luptător. La fel fac și cu lucrătorii din economie pe care îi exploatează cu mult dincolo de orice limită rezonabilă de refacere a forței de muncă și de demnitate umană.

2. Într-o confruntare armată convențională cu Europa fără SUA, Rusia nu are nicio șansă să câștige conflictul. Europa știe acest lucru dar Rusia nu este convinsă de acest lucru. De aceea, Rusia va ataca Europa indiferent de costurile umane și materiale ale Rusiei. Este doar o chestiune de timp când va ataca. Bineînțeles, că va aștepta să se refacă după războiul din Ucraina, estimarea de refacere fiind de minim un an și de maxim doi ani, acesta fiind timpul necesar pentru a pregăti forțele pe care ei le cred suficiente pentru un astfel de atac de succes. Războiul va fi câștigat în câțiva ani de Europa cu costuri umane și materiale foarte mari pentru ambele tabere. Prin absența descurajării și prin neintervenție, SUA se vor face vinovate de milioane de morți.

Este valabil și pentru Peninsula Coreeană unde devine sigur că Nordul va ataca Sudul crezând că va câștiga deși nu are nicio șansă.

Condiția ca Europa, fără SUA, să câștige un eventual război cu Rusia, este ca ea să rămână unită și să nu se împartă între estul și vestul Europei. Un exemplu clar de divizare, dar în cadrul NATO apare chiar în terminologia folosită în noua Strategie de Apărare Națională a SUA. În ea, NATO se împarte în aliații estici (cei din Europa) care doar ei sunt amenințați convențional de Rusia, și aliații vestici (SUA și Canada) care sunt amenințați de Rusia doar cu armele nucleare.

3. Condiția ca Europa, singură fără SUA, să descurajeze Rusia să atace, convențional sau nuclear, este ca Europa să devină exact ceea ce sunt SUA acum ca putere militară. Aceasta înseamnă ca Europa să dețină același număr de focoase nucleare, portavioane, avioane, submarine, rachete, sisteme antirachetă, sisteme satelitare etc. cu aceleași caracteristici ale SUA. De asemenea, Europa trebuie să poată lovi Rusia atât din est (din Pacific) cât și din vest (dinspre Europa) pentru a anula adâncimea strategică terestră a Rusiei, cea mai mare din lume.

De asemenea, armata Europei trebuie să devină la fel de omogenă precum cea a SUA. Doar în acest mod, Europa poate descuraja Rusia și doar în acest fel SUA au descurajat de-a lungul anilor orice atac al Rusiei, nu pentru că Rusia a fost înțelegătoare și a respectat normele internaționale. Apropo: SUA, în Strategia de Apărare Națională, au recomandat țărilor europene să nu se amestece în problemele din zona Indo-Pacifică. O fi din cauză pentru ca Rusia să aibă un spate sigur în cazul în care atacă Europa?

4. Administrația SUA presupune greșit că Rusia nu dorește război în Europa. Reamintim că înainte de a ataca Ucraina, Rusia a trimis o scrisoare în care a cerut retragerea NATO din estul Europei. Reamintim că Rusia invocă și acum atingerea scopurilor mai largi ale războiului, cel mai important fiind retragerea NATO la nivelul de dinainte de primul val de aderare la NATO din 1997. Dacă Europa, într-o altă formulă de altă alianță militară – una fără SUA, nu este de acord cu acest lucru, va fi atacată, sigur, de Rusia.

5. Administrația americană nu mai înțelege că, prin incoerența și incertitudinea politicii externe pe care o promovează, pune toți aliații SUA cu spatele la zid. Toți aliații au înțeles că trebuie trebuie cheltuit mai mult pentru apărare pentru că doar în acest mod se pot descuraja războaiele locale, regionale sau unul mondial.

Dar, doar a promova aceste cheltuieli mai mari fără a dubla mesajul de descurajare cu implicarea sigură și totală a SUA, care nu pot fi replicate de nimeni ca forță în următorii 20 de ani, reprezintă o incoerență gravă a întregului edificiu de securitate mondială. Incertitudinea vine din faptul că formulările oficiale și neoficiale ale administrației americane pe tema apărării și securității mondiale sunt ambigue și nu dau încredere aliaților că SUA le vor veni în ajutor în cazul în care sunt atacați. 

Administrația americană o fi crezând că această abordare le creează dileme Rusiei sau Chinei. Dimpotrivă. Cel puțin, Rusia, din ceea ce a demonstrat până acum, se va simți eliberată de orice presiune americană în a amenința și ataca oricare dintre aliații Americii. Pentru a înțelege mai bine ce simte oricare dintre aliații Americii, administrația americană ar trebui să facă un umil exercițiu de a se pune în pielea unuia dintre cei pe care îi consideră cei mai amenințați.

6. Administrația americană presupune greșit că pe aliații Americii nu i-a interesat propria securitate. Toate cheltuielile de apărare și securitate ale SUA și ale oricărui aliat s-au bazat pe evaluări ale serviciilor de informații, în special ale celor americane. A fost o perioadă bună pentru toată omenirea, cea de după 1989, în care cu toții au crezut că disensiunile grave ale lumii au fost rezolvate. SUA au recomandat tuturor aliaților lor în anii 1990 să reducă cheltuilelile de apărare.

A urmat războiul contra terorismului care a contribuit decisiv la formarea unor puternice convingeri că singura disensiune internațională majoră era de o natură care nu impunea creșterea semnificativă a cheltuielilor de apărare. În plus, creșterea fără motiv a cheltuielilor de apărare este totdeauna interpretată cu mare îngrijorare de toți cei care nu fac parte din NATO. SUA și toți aliații lor trebuie să recunoască că nu au interpretat corect toate evenimentele importante ale lumii din ultimii aproape 20 de ani. A fost un eșec comun care este justificabil.

Însă, ceea ce nu este și nu va fi niciodată justificabil, este atunci când liderul – tatăl familiei, își abandonează rolul lui fundamental de protector. A asemui securitatea și apărarea cu activitatea economică obișnuită bazată pe tranzacții este o mare eroare. Apărarea este la bază o chestiune de viață și de moarte, dar este în același timp și una de onoare. Ambele atribute sunt greu de cuantificat și orice evaluare sau modelare a lor este, de regulă, hazardată. Nu se exclude, ca în cele din urmă, cei mai fideli aliați ai Americii împinși de nevoia fundamentală de a supraviețui să caute, indiferent de costuri, o altă realitate, una din care SUA lipsesc.

Reamintim că regele britanic George al VI-lea, prin acordarea funcției de premier lui Winston Churchill, în 1940, a mizat pe onoare și demnitate, deși toate calculele erau împotriva acestui lucru. La fel a pariat și Serbia în 1914 și Ucraina în 2022. Hotărârea de neclintit a unora dintre liderii anilor 1914, 1940 și 2022 au făcut lumea de astăzi. Ei știau că dacă își pierd onoarea, devine doar o chestiune de timp să îți pierzi și patria.