Duma de Stat din Rusia a adoptat recent într-o primă lectură un proiect de lege care va permite președintelui rus să trimită trupe în alte state sub pretextul „apărării drepturilor cetățenilor Federației Ruse”.
Despre acest proiect legislativ și consecințele sale, analistul Mihai Isac a semnat un material pentru DefenseRomania, o analiză pe care o publicăm în două episoade.
Redăm ultima parte a analizei complexe, în timp ce prima parte poate fi citită aici:
Citește și
Republica Moldova are un profil etnic, istoric și cultural diferit. Pe teritoriul controlat de Chișinău, recensământul din 2024 a înregistrat un segment de 3,2% din populația care s-au declarat etnici ruși, dar limba rusa este limbă maternă pentru 11,1% și limbă vorbită de obicei pentru 15,3%. Iar Biroul Național de Statistică precizează explicit că aceste date nu includ regiunea transnistreană, aflată sub ocupație militară rusă, ceea ce înseamnă că întregul spațiu moldovenesc este mai rusofon decât arată fotografia de pe malul drept al Nistrului.
În Caucaz și Asia Centrală, tabloul este mai fragmentat, dar demonstrează capacitatea statului rus de a influența evoluțiile politice. Particularitățile istorice ale dominației coloniale rusești au marcat tabloul etnic din aceste regiuni strategice.
Georgia a numărat 26.500 de etnici ruși la recensământul din 2014, adică 0,7% din populație, însă după 2022 țara a primit și un val important de emigranți ruși, ceea ce a făcut ca prezența comunității rusofone actuale să fie mai vizibilă decât baza etnică măsurată în vechiul recensământ. Azerbaidjanul are cea mai mare comunitate rusă din Caucazul de Sud, în jur de 71.000 de persoane potrivit datelor din 2019, iar rusa continuă să existe și ca limbă de instruire. Armenia rămâne aproape omogenă etnic, cu circa 14.000 de ruși la recensământul din 2022, adică aproximativ 0,5% din populație. În Kârgâzstan, datele oficiale din 2022 indică 335.237 etnici ruși. Uzbekistanul păstrează probabil una dintre cele mai mari comunități ruse din regiune, în jur de 750.000 după anumite statistici recente, dar tocmai acolo lipsa unui recensământ comparabil până în 2026 obligă la mai multă prudență decât în statele baltice sau Kazahstan.
Pericolul reprezentat de reimperializarea politicii externe a Federației Ruse, nu se rezumă doar la statele unde locuiesc etnicii ruși, ci și ce fel de pretenții are Kremlinul față de aceste state. Aici trebuie să privim separat formulele care pot fi folosite de partea rusă, precum anexarea explicită, ocupația mascată prin recunoașterea unor enclave independente, protectoratele de tip conflict înghețat și presiunea revizionistă fără revendicare juridică directă. Kremlinul folosește peste tot aceeași gramatică a compatrioților, a sferei de influență și a lumii ruse, dar nu aplică peste tot aceeași formă de control. Tocmai acest lucru provoacă multă confuzie, având în vedere că serviciile de informații și oficialii din statele amenințate încearcă să identifice un singur model de acțiune, dar Rusia operează cu mai multe modele imperiale simultan.
Singurul caz de revendicare teritorială rusă clară, explicită și formalizată în actele politice ale Moscovei este Ucraina. Acolo Kremlinul cere recunoașterea Crimeii și a celor patru regiuni ucrainene pe care spune că le-a incorporat, în mod ilegal, și anume Donețk, Luhansk, Zaporijia și Herson, chiar dacă nu le controlează integral. Iar în 2026 nu putem vorbi doar despre această pretenție formală, ci și despre faptul că Rusia investește masiv în infrastructură, transport și integrarea economică a teritoriilor ocupate, semn că nu le tratează în calitate de monedă temporară de schimb, ci drept părți pe care vrea să le integreze durabil în arhitectura statală a Federației Ruse. Aici nu mai vorbim despre influență sau protecția compatrioților, ci despre o anexare în sensul clasic al definiției.
Georgia și Republica Moldova intră în a doua și a treia categorie. În Georgia, Rusia nu a anexat oficial Abhazia și Osetia de Sud la Federația Rusă, dar le-a recunoscut în calitate de state independente, le-a militarizat masiv și le-a legat structural de Moscova. Occidentul și Tbilisiul văd acest aranjament ca pe o anexare de facto a aproximativ unei cincimi din teritoriul georgian, iar în Osetia de Sud discuția despre alipirea formală la Rusia reapare periodic, chiar dacă Rusia nu dorește să facă acest pas.
Republica Moldova este diferită doar în aparență. Moscova nu revendică oficial Chișinăul sau întreaga Moldovă, însă menține în Transnistria circa 1.500 de militari și pacificatori și declară explicit că își va proteja cetățenii și contingentul de acolo, format majoritar din populație locală, cetățeni ai Republicii Moldova, prin încălcarea legislației naționale și internaționale. Desigur, Transnistria nu este recunoscută internațional, nici măcar de Rusia. Tocmai aceste evoluții demonstrează obiectivul real al strategiei Federației Ruse. Scopul nu este neapărat anexarea imediată, ci blocarea suveranității statului-gazdă.
Față de Estonia, Letonia și Lituania, Rusia nu formulează astăzi o revendicare teritorială de tip ucrainean. Dar ar fi greșit să spui că nu are nicio pretenție. Are pretenții de influență, pretenții de intimidare și pretenții de reinterpretare a frontierelor atunci când îi convine. În 2024, ministerul rus al apărării a publicat un proiect de revizuire a frontierelor maritime din Baltica, inclusiv în raport cu Lituania și Finlanda. În același context, grănicerii ruși au scos geamanduri de pe partea estonă a râului Narva, iar mass-media a consemnat pe larg protestele Estoniei, ale Uniunii Europene și ale întregului trio baltic după alte gesturi ostile, inclusiv punerea unor politicieni baltici pe liste de urmărire. Cu alte cuvinte, nu există o revendicare de anexare declarată, dar există un tip de revizionism coercitiv care tratează, de pildă, frontiera baltică drept negociabilă sub presiune. Letonia nu a fost ținta principală a cartografiei ruse în acel episod, dar politic se află în exact aceeași categorie ca Estonia și Lituania.
Kazahstanul este probabil cazul cel mai îngrijorător după Ucraina, tocmai pentru că acolo nu există încă o revendicare formală, dar există aproape toate ingredientele ideologice ale uneia. Ne aducem aminte protestele oficiale ale Astanei după ce politicianul rus Vladimir Jirinovski a menționat în numeroase rânduri că republica din Asia Centrală a primit pământuri rusești în epoca sovietică. Alte surse mass-media și din lumea academică au urmărit episoade repetate în care politicieni ruși au pus sub semnul întrebării statalitatea kazahă și compoziția etnică din nordul țării.
Acest lucru nu înseamnă că Kremlinul a anunțat anexarea nordului Kazahstanului. Dar putem vedea în funcțiune aceeași matrice folosită în alte cazuri din spațiul CSI, și anume o minoritate rusă mare, o comunitate rusofonă extinsă, o frontieră foarte lungă și un discurs despre daruri istorice, statalitate artificială și compatrioți care poate fi activat politic oricând dorește Kremlinul.
Azerbaidjanul, Armenia și Belarusul intră într-un alt registru. Față de Azerbaidjan, Rusia nu are o pretenție teritorială declarată, chiar dacă situația comunității lezghine din sudul Daghestanului și nordul statului azer trezește anumite temeri cu privire la exploatarea unor interese separatiste de către Moscova.
Influența rusă a fost exercitată mai ales prin rolul de arbitru și prin contingentul de menținere a păcii din Karabah, pe care Moscova l-a retras în 2024, fapt care a arătat mai degrabă limitele puterii ruse decât extinderea ei. Față de Armenia, Moscova a operat istoric prin baze, grăniceri, servicii de spionaj și dependență de securitate, nu prin revendicare anexationistă, iar în 2024 chiar a acceptat retragerea unor forțe la cererea Erevanului.
Belarusul este diferit din nou. Acolo modelul nu este teritorial, ci integraționist, prin statul unional, pacte de securitate, exerciții comune, desfășurare de arme ruse și absorbție militară treptată. Nu este o anexare formală, dar este o subordonare strategică profundă.
Strategia este hegemonică, militară sau integraționistă, fără anexare declarată. Pe scurt, imperialismul rus nu arată peste tot la fel. Într-un loc anexează, în altul îngheață conflictul, în altul doar își pregătește argumentele.
Aici trebuie citită adevărata natură a noii legi trecută prin Duma de Stat de la Moscova. Ea nu apără cetățeanul rus obișnuit, ci dreptul Kremlinului de a politiza și militariza existența cetățenilor ruși peste hotare. Este pasul logic într-o politică externă care nu mai acceptă egalitatea suverană a statelor din fostul spațiu sovietic, ci le tratează ca teritorii de interes privilegiat. În această logică, cetățeanul rus din afara granițelor nu este doar om cu drepturi, ci și avanpost juridic al statului rus. Pașaportul devine steag, iar steagul poate fi urmat de soldat.
De aceea, răspunsul european și occidental nu poate fi unul naiv. Orice nouă concesie făcută doctrinei îi apărăm pe ai noștri oriunde apropie continentul de un model de securitate în care frontierele nu mai sunt stabilite de dreptul internațional, ci de numărul de pașapoarte distribuite de o putere revizionistă. În fostul spațiu CSI, noua lege nu este o notă de subsol legislativă. Este anunțul că Rusia vrea să-și rezerve, și pe viitor, dreptul de a intra cu armata acolo unde a intrat mai întâi cu cetățenia.
Marea Britanie își revendică rolul de lider al apărării maritime nord-europene. Mișcarea echivalează cu începutul divizării NATO în Europa
