România și pariurile geopolitice din 2019. SUA, sfidarea iraniană marele perdant

Adrian Severin / 01 dec 2018 / 10:00
EXCLUSIV

Pe agenda marilor pariuri geopolitice ale anului 2019 la loc de frunte se va situa confruntarea iraniano-americană. Fluturatul săbiilor deasupra capului va lăsa locul încrucișării săbiilor, indiferent ce înseamnă asta. 

Prin forța lor distructivă armele nucleare sunt bune pentru șantaj iar nu pentru folosit. Cu o tradiție milenară în arta negocierii, asta a făcut și Iranul.

A speriat lumea cu programul său nuclear; apoi a acceptat negocieri cu puterile lumii pentru punerea acestuia sub control; iar respectivele puteri au bătut palma cu privire la el fără să bage de seamă că la umbra acestui acord (Joint Comprehensive Plan of Action - JCPOA sau The Iranian Nuclear Deal - IND) vor crește alte capacități expansioniste. Ridicarea „sancțiunilor” internaționale, subsecventă „înțelegerii nucleare”, a permis, printre altele, reluarea pe scară largă a exportului de petrol iranian și, pe cale de consecință, intrarea unor fluxuri bănești masive, numai bune de utilizat pentru finanțarea „armatelor” șiite din întregul Orient Mijlociu, implicate în războaie clasice sau hibride, fără componentă nucleară, apte a schimba raporturile de forțe și echilibrele geostrategice, și așa precare, din zonă.  

Înțelegerea americano-rusă din anul 2013 cu privire la soluționarea crizei armamentului chimic al Siriei, a deschis calea către un dialog americano-iranian, desfășurat într-un cadru multilateral (cu participarea UE și Rusiei), care a dus la un acord asupra înarmării nucleare a Iranului. Obsedată de problema nucleară, administrația americană a uitat însă sau a renunțat să discute alte două probleme la fel de sensibile: programul balistic (respectiv producerea rachetelor care să poarte încărcătura nucleară la destinațiile dorite, aflate la mari distanțe de punctul de lansare) și finanțarea mișcărilor de gherilă șiite din lumea arabo-musulmană. Știind că are deja mijloace pentru a produce arma nucleară într-un timp relativ scurt de la reactivarea programului, dar mai ales că oricum nu are interesul să se lanseze într-o conflagrație nucleară efectivă, Iranul a acceptat combinația. Frâna pusă programului nuclear a fost compensată din plin de accelerarea programului de expansiune neoimperială șiită (prin mijloace clasice, prin interpuși sau prin subversiuni specifice așa zisului război hibrid).

Probabil că partea iraniană a respectat prevederile JCPOA la milimetru. Nu avea motive să facă altceva. Orice inspecție internațională obiectivă ar putea-o confirma. Prin urmare, în sens strict, dreptul internațional, dominat de principiul Pacta sunt servanda (promisiunile făcute trebuie respectate), nu poate fi invocat de nimeni pentru a trage la răspundere Iranul și a-i aplica sancțiuni. Dacă Teheranul și-a ținut promisiunea, Washingtonul trebuie să facă la fel.

Lucrurile, din păcate, nu sunt însă chiar atât de simple. Viața internațională este mai mult decât poate fi cuprins de logica formală a dreptului internațional. La nivel global, norma de drept este circumscrisă de jocurile de interese și raportul de forțe. Când raportul de forțe se schimbă, inclusiv prin aplicarea convențiilor care constituie izvor de drept, regula convenită cade în desuetudine. Ea devine caducă întrucât în noul context nu mai servește scopului pentru care a fost acceptată și adoptată de jucători (subiecții de drept internațional).

Orice convenție internațională are ca obiect și ca scop acelea de a pune ordine în raporturile (juridice) dintre părți, definind nu numai felul în care ele trebuie să se comporte una față de alta sau/și față de terți, ci, ca o garanție a respectării obligațiilor asumate de fiecare, și modalitatea de stabilire și păstrare a echilibrului de putere între ele, în statică și în dinamică. O asemenea ordine are întotdeauna o singură finalitate: pacea. Când ordinea rezultată din convenții, astfel cum a fost definită de acestea, nu mai asigură pacea, sau cel puțin nu mai conferă securitate stabilității și stabilitate securității, ea trebuie schimbată. Dacă se poate, tot consensual. Dacă este necesar (adică dacă altfel nu se poate), unilateral; cu riscul confruntării violente.

Ordinea JCPOA nu mai servește păcii. Argumentul este implicarea Iranului în Siria, Liban, Yemen, Irak etc.; nu cu arme nucleare, ci cu dolarii obținuți de pe urma ridicării embargoului economic, destinat la origine să îi descurajeze programul de înarmare nucleară.

Pentru a contracara neoimperialismul persan (cu față șiită) Arabia Saudită și prietenii săi arabi au sprijinit ISIS (statul islamic sunnit), ca formă de autodeterminare pe criterii religioase. Dar Arabia Saudită este și partener strategic al SUA, precum și una dintre puterile arabo-musulmane acomodantă cu ideea securității Israelului; cel din urmă mai mult decât un partener strategic al Americii – o mini Americă în Orientul Mijlociu. Așa se explică de ce, într-un fel sau altul, diverse instituții guvernamentale și școli de gândire americane au fost mai mult decât complezente, atunci când nu au fost de-a dreptul complice, cu ISIS. Aceasta în afară de profitabilul trafic la negru făcut cu aurul de aceeași culoare sub „administrația” milițiilor fundamentaliste ale amintitului „stat”, finanțat de terorismul lucrativ.

Jocul prin contraponderi regionale s-a dovedit a fi, însă, prea riscant. Riscul scăpării situației de sub control a devenit insuportabil odată cu intrarea în scenă a Rusiei, contemporan cu apariția primelor efecte geostrategice concrete ale JCPOA. Calculul Moscovei este mai subtil decât s-ar crede. Prima impresie este că el are ca scop exclusiv distrugerea ISIS și menținerea, în acest sens, a regimului lui Bashar al Assad la conducerea Siriei. Mai puțin observat dar menționat totuși, este și obiectivul Kremlinului de a înlocui sau măcar diminua influența Casei Albe în Orientul Mijlociu, stăvilindu-i, totodată, elanurile neoconservatoare (adică gustul pentru schimbările de regim prin intervenție externă).

Ceea ce este ignorat cu desăvârșire este că „a Treia Romă” (Moscova) nu are cum sprijini cu inima întreagă o teocrație islamică. Acesta cu atât mai mult cu cât prezența respectivei teocrații pe piața mondială a petrolului duce la scăderea prețului său, afectând direct bugetul Rusiei petro-dependente. (Simplul anunț al Președintelui Donald Trump referitor la denunțarea JCPOA, a dus imediat la creșterea prețului țițeiului pe piețele bursiere.)

Intervenția Rusiei în Siria trebuie să aibă, deci, ca obiectiv, pe lângă echilibrarea forțelor în conflict, slăbirea aliatului saudit al Americii și împingerea acesteia într-o confruntare robustă directă cu Iranul, între timp devenit în mare măsură dependent de sprijinul pravoslavnic rusesc.  

ISIS este practic lichidat. A sosit momentul Iranului. Contrariile dispar împreună.  

Pentru ca un asemenea demers să nu creeze pericolul unei destabilizări globale, SUA au nevoie de o înțelegere cu Rusia. Ea este necesară și legitimă. Pentru a o obține Președintele Trump va trebui să redeseneze împreună cu Președintele Putin arhitectura de securitate din Europa de Est, precum și din Balcani și Orientul Apropiat. Din păcate pentru Ucraina, lucrul se va face pe spezele ei (incidental punând în valoare, pentru noi, tratatul româno-ucrainean din 1997). Din fericire, nu se va face pe spezele României, așa cum s-ar întâmpla în cazul unui Pact Merkel-Putin.

În contextul internațional actual, pentru a face „America măreață din nou”, Președintele Trump va trebui să reactualizeze realismul politic al Președintelui Nixon (și al lui Henry Kissinger) față de China, Rusia și, ultima pe listă, România, din anii 1970. Atunci ne aflam în plin Război Rece; astăzi ne aflăm în plin Război Hibrid. Ambele sunt alternantive ale celor două Războaie mondiale.

Deocamdată aliații europeni nu au apucat să își negocieze prețul și nu vor să iasă din acordul cu Iranul. Care, la rândul său, sparge unitatea euro-atlantică, promițându-le europenilor că va continua să respecte JCPOA, chiar dacă va fi denunțat de SUA. Această ambiguitate nu va putea dura însă prea mult. La începutul lui 2019, când instituțiile europene și principalii operatori naționali ai UE vor fi implicați în alegeri sau crize interne, România ar putea folosi calitatea de Președinte al Consiliului UE (chiar dacă nu va prezida și Consiliul pentru afaceri externe) și pe cea de partener strategic al SUA pentru a limpezi lucrurile și a avansa o nouă ofertă de negocieri bazată pe o regăsită solidaritate transatlantică. Bucureștiul ca un „honnest broker” în disputa nucleară dintre Iran și puterile euro-atlantice ar avea numai de câștigat.

În același timp și cu același titlu România ar putea aborda problema fracturii din cadrul UE între „Europa Veche” – imperialist-globalistă, americano-alergică, rusofilă, și israelosceptică – și „Europa Nouă” – național-suveranistă, americanofilă, ruso-alergică și arabosceptică. În mod normal amenințarea destrămării UE în siajul acesteia, cumulată cu cea a ciocnirii plăcilor tectonice euro-atlantică și euro-asiatică, ar trebui să impună abandonarea euroșovinismului geramano-francez în favoarea unui federalism democratic european autentic, pe de o parte, și să faciliteze antanta americano-rusă, pe de altă parte.

Dacă în loc vom avea o antantă germano-rusă, dublată de una euro-arabă, în opoziție cu una americano-israelo-saudită, atunci Războiul Nord-Sud, va fi dublat de unul Est-Vest; adică de un haos global din care va ieși fie o nouă arhitectură a lumii, fie neantul.

Notă: Titlul aparține redacției, textul aparține autorului

Articole Recomandate


POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES

Copyright 2018 - Toate drepturile rezervate.
defense.n-nxt.26