De la „covorul roșu” la Strategia „Ariciul”: Ce trebuie să schimbe Statele Unite în relaţia cu Rusia pentru a opri războiul din Ucraina

Cristian Soare |
Data publicării:
Foto: militar ucrainean, operând sistemul Avenger / Генеральний штаб ЗСУ / General Staff of the Armed Forces of Ukraine
Foto: militar ucrainean, operând sistemul Avenger / Генеральний штаб ЗСУ / General Staff of the Armed Forces of Ukraine

Interviul acordat presei ucrainene de Wolfgang Ischinger, diplomat de carieră și fost președinte al Conferinței de Securitate de la Munchen, subliniază o distincție esențială în analiza conflictului ruso-ucrainean: discuțiile de pace nu sunt în „impas”, ci, pur și simplu, „nu au început cu adevărat”. Această nuanță semantică nu trebuie privită ca un simplu artificiu lingvistic, ci ca o radiografie rece a realității strategice. A vorbi de un impas presupune existența unei negocieri serioase care s-a blocat. Ischinger ne reamintește că regimul de la Kremlin nu a ajuns încă la convingerea că utilizarea forței militare nu îi mai poate aduce câștiguri suplimentare.

Această dinamică, descrisă de Ischinger prin prisma experienței sale de negociator în Balcani, evidențiază un principiu fundamental al Relațiilor Internaționale: în războaiele existențiale, decizia de a încheia pacea este o „chestiune personală de viață și de moarte” pentru liderul care a inițiat conflictul. Prin urmare, o simplă "abordare a covorului roșu", promisiunea de beneficii economice în schimbul opririi războiului, este sortită eșecului.

Pentru a schimba acest calcul intern al lui Vladimir Putin și a-l determina să ia în serios diplomația, diplomatul german propune o strategie cu trei piloni, bazată pe o calibrare inteligentă a costurilor și beneficiilor percepute de Kremlin:

 

Presiunea sporită a Statelor Unite: Resetarea deterrence-ului

 

Prima condiție vizează repunerea în funcțiune a pârghiilor americane,  un apel indirect la reorientarea politicii administrației Trump de la o abordare exclusiv economică (încercată la întâlnirea din Alaska) la una care să combine presiunea militară, financiară și sancțiunile.

Esența argumentului este că SUA trebuie să reînceapă livrările de armament și să impună pachetul de sancțiuni pregătit de Senat. Această reîntărire a angajamentului militar american este vitală pentru a semnala Moscovei că orice calcul de waiting-out (a aștepta epuizarea sprijinului occidental) este greșit. Fără un deterrence credibil, bazat pe continuarea sprijinului letal, Kremlinul nu va percepe niciun motiv real de a ceda.

 

Confiscarea activelor rusești înghețate: Semnalul de ireversibilitate

 

Al doilea pilon, cel mai controversat din punct de vedere legal, se referă la deblocarea și utilizarea activelor rusești suverane (în jur de 300 de miliarde de dolari) în beneficiul Ucrainei. Ischinger sugerează că fondurile ar trebui transferate, chiar și în tranșe, pentru a demonstra că Occidentul „vorbește serios” și că banii nu vor fi returnați.

Acest demers ar avea o dublă funcție: ar sprijini efortul de război al Kievului și ar constitui un semnal de cost structural și permanent către Moscova. Amenințarea de a opri acest proces de transfer ar deveni o monedă de schimb mult mai puternică în eventualele negocieri decât promisiunea unor viitoare beneficii economice.

 

Strategia „Ariciului”: Transformarea Ucrainei într-un stat de hard power

 

Elementul cel mai inovator al propunerii este dezvoltarea Ucrainei conform „Strategiei Ariciului”. Aceasta presupune creșterea masivă și rapidă a sprijinului militar și financiar pentru ca forțele armate ucrainene să devină, „pentru viitorul previzibil, cele mai capabile, cele mai moderne și cele mai experimentate” din Europa.

Logica este pur defensivă și de descurajare: deși Ischinger respinge dislocarea trupelor NATO (considerând-o prematură și neproductivă), el susține ca atacarea Ucrainei să devină „atât de dureroasă” pentru Rusia, încât aceasta să nu mai încerce niciodată.

Această transformare a Ucrainei într-o fortăreață regională de hard power este considerată o necesitate pentru auto-conservarea modului de viață european, nu un simplu act de caritate.

 

Lecțiile geopolitice și evoluția transatlantică

 

O altă temă centrală abordată de Ischinger este „trezirea” Europei și dinamica alianțelor. Wolfgang Ischinger subliniază paradoxul acțiunilor Rusiei: prin agresiunea sa, Moscova nu doar că nu și-a atins scopurile de a subordona Ucraina, ci a catalizat o consolidare strategică anti-rusă vizibilă în extinderea NATO cu Suedia și Finlanda. Această eșec strategic al Rusiei de a-și realiza obiectivele de securitate este deja o pierdere masivă de resurse, prestigiu și active.

În privința relației transatlantice, Ischinger oferă o perspectivă nuanțată asupra administrației Trump. Deși recunoaște că discursul vicepreședintelui J.D. Vance la München a avut rolul de a șoca și de a forța Europa să investească mai mult în propria securitate, un obiectiv de mult așteptat, el identifică o „curbă de învățare pozitivă” la Casa Albă.

Această evoluție indică o redescoperire a faptului că, pe scena globală, puterea Statelor Unite depinde în mod crucial de rețeaua sa de aliați (spre deosebire de China sau Rusia). Bazele militare majore ale SUA în Europa (precum Ramstein) sunt un simbol al acestei dependențe reciproce.

 

Alianța ruso-chineză: O imagine falsă?

 

Referitor la așa-zisa alianță China-Rusia, Ischinger temperează îngrijorările, considerând-o o „exagerare sălbatică”. Deși imaginile lui Putin și Xi sunt îngrijorătoare, ele exprimă mai degrabă o dorință comună de a construi un sistem care să nu se mai bazeze pe regulile occidentale, decât o alianță strategică solidă.

El notează un punct crucial: China nu a recunoscut anexarea Crimeei și nici a celor patru regiuni ucrainene. Această nealiniere cu Moscova oferă o pârghie diplomatică: Occidentul trebuie să lucreze cu China, amintindu-i de angajamentul său declarat față de Carta ONU și dreptul internațional. A vedea China doar ca pe un adversar este o rețetă incompletă pentru politica externă.

Concluzie

Atacul recent asupra Poloniei, indiferent de natura sa (eroare tehnică sau test deliberat), reconfirmă teza lui Ischinger: strategia serioasă impune asumarea celui mai nefavorabil scenariu posibil (worst-case scenario).

Strategia pentru pace nu poate fi pasivă. Ea necesită o aliniere transatlantică decisivă pe cele trei axe – presiune militară americană, confiscarea activelor rusești și întărirea asimetrică a Ucrainei prin ,,Strategia Ariciului''.

Doar prin creșterea exponențială a costului continuării războiului se poate genera acea schimbare în calculul intern al Kremlinului care să transforme discuțiile preliminare într-o negociere de fond. Pacea, în acest context, nu este o stare de grație, ci rezultatul unei ecuații de putere recalibrate.

DefenseRomania App

Fii primul care află cele mai importante știri din domeniu cu aplicația DefenseRomania. Downloadează aplicația DefenseRomania de pe telefonul tău Android (Magazin Play) sau iOS (App Store) și ești la un click distanță de noi în permanență

Get it on App Store
Get it on Google Play

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DefenseRomania și pe Google News

Acest articol reprezintă o opinie.


Articole Recomandate

Get it on App Store Get it on Google Play

Citite săptămâna aceasta

Parteneri






CONTACT | POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES |

Copyright 2025 - Toate drepturile rezervate.
pixel