Noua rachetă PrSM, lansată dintr-un sistem HIMARS, a lovit cu succes o țintă maritimă mobilă. A fost deja atribuit un contract de 1,2 miliarde de dolari către Lockheed Martin
22 Septembrie 2026
Să trecem la producția accelerată de rachete Patriot în Europa, spun toți liderii NATO. Problema e cine le produce, cine încasează profitul și, mai ales, în ce versiune se asamblează. Berlinul a văzut cât de mare este cererea pentru rachete interceptoare și acționează la nivel industrial: Germania vrea să aducă acasă, în fabricile sale de armament, producția interceptoarelor americane PAC-3, versiunea esențială pe câmpul de luptă ucrainean, pentru a satisface cererea internațională disperată.
Nu vorbim despre simple intenții diplomatice, că astea au tot fost. Ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a zburat săptămâna trecută la Washington, s-a așezat la masă cu șeful Pentagonului, Pete Hegseth, și cu reprezentanții companiei Raytheon, cerând transferul drepturilor de producție pentru PAC-3 MSE direct în fabricile germane.
Germania știe exact ce vrea să dețină capacitatea de a asambla cea mai performantă versiune a sistemului Patriot. În prezent, nemții produc prin joint-venture-ul COMLOG doar vechile PAC-2 GEM-T, capabile, dar inferioare din punct de vedere tactic.
Bătălia industrială reală se dă acum pentru PAC-3 MSE (Missile Segment Enhancement), versiunea „hit-to-kill” produsă exclusiv de Lockheed Martin în SUA, esențială pentru doborârea rachetelor balistice rusești.
Washingtonul consumă rezervele proprii în Orientul Mijlociu și Ucraina, lansând sute de interceptoare pe care liniile de asamblare americane nu le pot înlocui suficient de rapid. Pistorius a pus problema pe masă: lăsați Germania să vă salveze lanțul de aprovizionare.
De ce își asumă germanii o producție atât de mare și de complexă?
Din cel puțin două motive care dictează noua politică externă a Germaniei. Primul este monopolul european. Cine obține licențele de producție pentru PAC-3 și, eventual, pentru noile rachete de croazieră Tomahawk, va dicta ritmul reînarmării europene pe zeci de ani și va deține pârghia de aprovizionare pentru toți aliații. Al doilea motiv ține de anxietatea generată de planurile președintelui american Donald Trump.
Pentagonul evaluează retragerea parțială a trupelor și a capacităților americane din Europa, posibil către zona Indo-Pacifică. Nemții recunosc că se tem de golurile operaționale masive pe care americanii le pot lăsa în urmă. Producția internă a propriilor sisteme de interceptare PAC-3 MSE este singura garanție a Berlinului că cerul Europei rămâne apărat dacă Washingtonul mută resursele în Asia.
Principalul obstacol rămâne proprietatea intelectuală a corporațiilor din SUA. Transferul tehnologiei de ghidare și cinetică hit-to-kill necesită aprobarea directă a Casei Albe. Totuși, presiunea este uriașă. Germania mizează pe pragmatismul noii administrații de la Washington, argumentând că europenii sunt dispuși, în sfârșit, să asigure financiar și industrial propriul sistem defensiv, un obiectiv asumat deschis de însuși președintele SUA.
Prin cererea înaintată de Pistorius, Berlinul confirmă că a înțeles lecțiile și provocările de care s-a lovit Ucraina în dobândirea rachetelor Patriot: siguranța nu mai stă în contracte negociate și semnate la Washington, ci în funcționarea liniilor de producție.
