Aflându-ne într-un context internațional de securitate în care amenințările geopolitice de la răsărit ar trebui să impună o coeziune fără precedent între europeni, proiectele europene de apărare par să se prăbușească sub greutatea unui inamic mult mai insidios decât lipsa fondurilor, și anume acela al orgoliului național.
În timp ce tehnicienii militari promit inteligență artificială și zbor la viteze hipersonice pentru multe dintre sistemele de arme moderne, politicienii și liderii industriei de apărare rămân blocați într-o mentalitate de secol XIX. Paradoxul în care ne aflăm este frapant: Europa deține capitalul și expertiza necesară pentru a domina spațiul aerian cu avioane de generația a șasea, însă riscă să devină irelevantă deoarece națiunile sale refuză să își împartă „secretele de familie”.
„Nebunia” secretelor: Fractura din interiorul programului GCAP
Cel mai recent semnal de alarmă vine de la Roma. Ministrul italian al Apărării, Guido Crosetto, a lansat un atac dur la adresa Londrei, acuzând Marea Britanie de un „egoism” care depășește „nebunia”. Obiectul disputei este programul GCAP (Global Combat Air Programme), menit să producă succesorul avionului Eurofighter până în 2035. Deși cadrul juridic pentru acest program militar a fost consolidat în 2025 prin lansarea companiei comune Edgewing, realitatea din spatele ușilor închise este dominată de neîncredere.
„În acest moment, a nu împărtăși tehnologia cu aliații este o nebunie... Este un serviciu imens făcut rușilor și chinezilor”, a declarat Crosetto, vizibil iritat de reticența britanicilor de a facilita accesul la datele tehnice esențiale din acest program.
Gestul Italiei de a ordona gigantului Leonardo să își partajeze propriile inovații în speranța unei reciprocități britanice este un pariu riscant într-un club unde „suveranitatea tehnologică” este folosită adesea ca paravan pentru protecționism industrial. Dacă Regatul Unit, Italia și Japonia nu pot găsi un numitor comun, bugetul estimat de 56 de miliarde de euro nu va cumpăra securitate, ci doar o întârziere strategică.
Oglinda eșecului: Divergențele din cadrul proiectului FCAS
Situația din tabăra adversă, cea a programului franco-germano-spaniol FCAS (Future Combat Air System), este și mai dezolantă. Aici, mândria națională a transformat cooperarea într-un câmp de luptă birocratic. Disputa dintre Dassault (Franța) și Airbus (Germania/Spania) asupra controlului designului și a drepturilor de proprietate intelectuală a adus proiectul în pragul colapsului.
Citește și
Cancelarul german Friedrich Merz, instalat recent la Berlin, se confruntă cu o dilemă istorică. Deși a declarat că vor exista „sisteme comune”, oficialii de la Berlin și Paris admit acum că s-ar putea ajunge la soluția absurdă de a construi două avioane diferite sub același nume, pur și simplu pentru că nicio parte nu acceptă să fie subordonată celeilalte. Este un monument al ineficienței europene: două lanțuri de producție, două seturi de costuri, totul pentru a satisface orgoliul unor industrii naționale care refuză să fuzioneze real.
Banii nu sunt problema, ci „măreția” percepută
Suma de 18,6 miliarde de euro - noul preț pe care Italia trebuie să îl plătească pentru participarea sa - a stârnit multă nemulțumire la Roma, dar analiștii avertizează că obstacolul financiar este secundar. Europa a demonstrat de multe ori de-a lungul istoriei că poate mobiliza resurse financiare pentru proiecte mamut. Adevărata barieră este incapacitatea liderilor de a accepta că niciun stat european nu mai poate susține singur costurile și complexitatea unui avion de generația a 6-a.
Ceea ce vedem acum este o „balcanizare” a tehnologiei de vârf. În timp ce SUA își consolidează avansul, iar China investește masiv în integrarea sistemelor, Europa se ceartă pe „cine are dreptul să atingă codul sursă”. Această mândrie națională, care ar fi trebuit să fie un motor al excelenței, a devenit frâna de mână a apărării europene.
Concluzie: Un viitor militar sub semnul întrebării
Își putea imagina cineva, în urmă cu zece ani, că principalul motiv pentru care Europa nu va avea un avion invizibil de ultimă generație nu va fi lipsa inginerilor, ci refuzul partenerilor de a se privi ca egali? Fără o schimbare radicală de mentalitate, viitorul aviației militare europene riscă să fie unul de simplu client al industriei americane.
Ironia supremă ar fi ca „mândria națională” să ducă, în final, la pierderea totală a suveranității aeriene în favoarea unor furnizori externi care, spre deosebire de vecinii europeni, nu au nicio ezitare în a impune condiții stricte de utilizare.
