Imaginile difuzate de presa iraniană au alimentat dezbateri în comunitățile de securitate internaționale, în contextul tensiunilor persistente din Orientul Mijlociu și al competiției strategice dintre China și Statele Unite.
Evenimentul are loc pe fondul consolidării Parteneriatului Strategic Cuprinzător China–Iran, semnat în 2021, care include cooperare militară, exerciții comune și schimburi tehnologice. Declarații anterioare ale purtătorului de cuvânt al Ministerului chinez al Apărării, potrivit cărora Beijingul este dispus să împărtășească realizările dezvoltării sale militare cu „țări prietene”, sunt reinterpretate la Teheran drept un posibil semnal de deschidere, deși China nu a confirmat vreo intenție de export a platformei J-20.
Chengdu J-20, introdus oficial în serviciu operațional în 2017, reprezintă primul avion chinez de generația a cincea și este conceput pentru a concura superioritatea aeriană occidentală în regiunea Indo-Pacific. Aeronava integrează arhitectură stealth, radar AESA, sisteme avansate de fuziune a datelor și rachete aer-aer cu rază lungă de acțiune PL-15. Estimările din surse deschise indică peste 300 de unități aflate în serviciu la începutul anului 2026.
Până în prezent, China nu a exportat J-20, iar transferul unei astfel de platforme ar reprezenta o schimbare majoră de politică, cu implicații directe asupra regimului de sancțiuni impus Iranului și asupra echilibrului militar regional. Mai mult, un eventual transfer ar indica disponibilitatea Beijingului de a contesta deschis sancțiunile americane, însă la acest moment nu se poate privi atât de departe, inclusiv analiștii israelieni recunoscând de la un model de birou până la o livrare efectivă este cale lungă.
Criza de modernizare a forțelor aeriene iraniene
Speculațiile privind J-20 apar într-un moment în care forțele aeriene iraniene se confruntă cu un deficit major de modernizare. Flota actuală include încă avioane americane F-14 livrate înainte de 1979 și MiG-29 de origine sovietică, platforme considerate depășite în raport cu avioanele stealth și ecosistemele moderne de luptă în rețea.
Întârzierile în livrarea avioanelor rusești Su-35, pe fondul priorităților Moscovei legate de războiul din Ucraina, au limitat opțiunile Teheranului.
În acest context, chiar și un număr redus de aeronave stealth ar putea avea un efect disproporționat asupra capacității de descurajare a Iranului, complicând planificarea operațională a Israelului și a Statelor Unite. Pentru Teheran, obiectivul nu ar fi neapărat obținerea superiorității aeriene, ci creșterea costurilor unei eventuale intervenții externe și reducerea vulnerabilității infrastructurii strategice.
Dimensiunea economică și geopolitică
Speculațiile includ și posibilitatea unui aranjament de tip „petrol contra armament”, evaluat în unele analize la aproximativ 2 miliarde de dolari, în linie cu mecanismele comerciale prin care Iranul continuă să exporte cantități semnificative de petrol către China, în pofida sancțiunilor occidentale. Astfel de formule ar ocoli sistemele financiare în dolari și s-ar integra în tendințele mai largi de dedolarizare promovate în cadrul BRICS.
Pentru Beijing, decizia de a exporta sau nu J-20 ar reflecta o alegere strategică între menținerea exclusivității tehnologice și utilizarea exporturilor militare avansate ca instrument de influență geopolitică. O eventuală livrare ar marca un moment de cotitură în arhitectura de securitate din Orientul Mijlociu și ar accelera investițiile regionale în tehnologii antistealth.
Deocamdată, autoritățile chineze nu au anunțat niciun acord privind transferul J-20 către Iran, cel mai probabil gestul făcut fiind doar unul simbolic, de testare a reacțiilor internaționale. Totuși, simpla apariție a acestei ipoteze ilustrează fragilitatea echilibrului militar global actual, posibilitățile în care pot evolua lucrurile și creșterea competiției pentru influență într-o lume prinsă între globalizare și multipolaritate.