Avertismentul unui fost comandant NATO: În urma intervenţiei militare din Iran, Statele Unite riscă să lase în urmă un haos absolut în Orientul Mijlociu

Acest model de intervenție fără o strategie de stabilizare post-conflict va replica dezastrele strategice din Afganistan și Irak, însă la o scară exponențial mai mare. Iranul este un stat vast, cu o structură demografică, militară și administrativă mult superioară Irakului din 2003.

Prin urmare, prăbușirea autorității centrale și distrugerea capacităților statale nu vor duce la capitulare, ci la o insurgență multiplicată de douăzeci de ori ca intensitate și complexitate. O operațiune militară limitată exclusiv la utilizarea forței brute, fără un obiectiv politic viabil pentru faza finală, reprezintă doar o demonstrație de forță premergătoare unui eșec strategic major.

Riscă Statele Unite să lase în urmă un haos absolut în Orientul Mijlociu?

Retragerea asumată a Statelor Unite va transfera automat costurile și consecințele acestui dezastru către statele aliate care au susținut operațiunea. Odată ce administrația de la Washington va părăsi teatrul de operațiuni, țările care au facilitat sau aprobat atacurile vor prelua responsabilitatea gestionării unui focar masiv de instabilitate chiar în centrul Orientului Mijlociu. Implicarea în acest conflict, sub presiunea alianțelor tradiționale, garantează atragerea aliaților într-un război de uzură pe care Statele Unite au refuzat, de la bun început, să îl administreze până la capăt.

În plus, tacticile care vizează decapitarea conducerii religioase și politice vor produce un efect contrar celui scontat. Asasinarea liderilor în momente cu o încărcătură religioasă maximă nu slăbește coeziunea socială, ci o consolidează. Cetățenii iranieni care manifestau anterior opoziție față de regim se vor ralia în jurul acestuia în fața unei agresiuni externe directe. Statele Unite nu eliberează Iranul; ele creează un vid de securitate imposibil de controlat, lăsând în urmă un haos absolut din care aleg să se retragă.

Statele Unite generează exact rezultatul invers celui planificat

După cum precizează şi analistul Siamak Naficy, într-o amplă analiza publicată în Small Wars Journal, strategia Washingtonului se bazează pe o eroare de calcul: convingerea că o constrângere militară extremă și eliminarea fizică a conducerii vor forța capitularea Teheranului. Datele istorice contrazic direct această abordare. Asasinarea unor lideri precum Saddam Hussein, Muammar Gaddafi sau Qasem Soleimani nu a produs o transformare politică favorabilă intereselor occidentale, ci a declanșat o instabilitate prelungită.

Liderii de la Teheran nu interpretează aceste acțiuni ca pe un motiv de compromis, ci ca pe o dovadă că supraviețuirea statului depinde exclusiv de menținerea unei poziții ofensive și de respingerea concesiilor.

Republica Islamică nu este un inamic convențional care cedează în fața superiorității militare, ci un sistem politic multistratificat, rezistent la intervenții externe dictate prin forță.

Baza legitimității actualului regim iranian este tocmai respingerea influenței străine, o politică de stat justificată constant prin referințe la lovitura de stat orchestrată de americani în 1953. Orice campanie externă de presiune maximă întărește această doctrină. În loc să provoace divizarea regimului, atacurile americane obligă facțiunile interne să se unifice și oferă autorităților argumentul necesar pentru a anula opoziția internă sub pretextul apărării naționale.

Prin aplicarea unor lovituri militare directe asupra unei structuri de putere descentralizate, Statele Unite generează exact rezultatul invers celui planificat. Washingtonul ignoră lecțiile strategice din Irak și Vietnam, abordând un sistem politic complicat prin soluții militare simpliste. Forțarea unei capitulări inacceptabile din punct de vedere politic pentru Iran nu va destructura guvernul de la Teheran, ci îi va consolida controlul intern, garantând o rezistență prelungită care va afecta securitatea întregii regiuni mult timp după retragerea forțelor americane.