Amurgul Ayatollahilor: Regimul de la Teheran își numără zilele, dar prețul „libertății” ar putea fi un haos sângeros
Republica Islamică Iran se află în fața celui mai periculos moment de la revoluția din 1979. Cu o monedă prăbușită la un curs halucinant de 1,4 milioane de riali pentru un dolar și cu orașe întregi transformate în teatre de război urban, regimul condus de Ayatollahul Ali Khamenei nu se mai confruntă doar cu o simplă revoltă, ci cu o descompunere sistemică.
Însă, în timp ce Donald Trump promite „ajutor” de la Casa Albă și prințul moștenitor Reza Pahlavi, fiul ultimului Șah, își pregătește valizele pentru întoarcerea în Iran, dincolo de declarațiile oficiale de solidaritate, o întrebare pune presiune pe cancelariile occidentale: va fi prăbușirea regimului o eliberare sau începutul unui vid de putere care va mistui întreaga regiune?
„Inamicul lui Dumnezeu”: Disperarea unui regim pe marginea prăpastiei
Săptămâna aceasta, sub acoperirea unui blackout total al internetului, Teheranul a scos la iveală întreg arsenalul tiraniei. Declarația procurorului general, Mohammad Movahedi Azad, care a proclamat orice protestatar drept „inamic al lui Dumnezeu” (moharebeh) - o acuzație care atrage automat pedeapsa cu moartea - nu este un mesaj de forță, ci unul de teroare administrativă pură.
Bilanțul sângeros a depășit deja 116 morți raportați, deși sursele medicale de la fața locului vorbesc despre peste 200 de victime, în timp ce arestările masive au vizat mii de oameni în peste 180 de orașe.
Spitalele din Teheran și Shiraz sunt în pragul colapsului, cu medici care raportează scene apocaliptice în morgi și răniți cu plăgi împușcate direct în cap, semnul unui ordin de suprimare letală care nu mai lasă loc pentru somații sau reținere.
Această revoltă a generațiilor este fără precedent, deoarece tinerii din „Generația Z” nu doar că protestează, dar au reușit să își antreneze părinții în stradă, spulberând definitiv mitul conform căruia regimul mai păstrează vreo bază de sprijin în afara cercurilor restrânse de mercenari plătite de Gardienii Revoluției.
Donald Trump nu a pierdut ocazia de a pune gaz pe foc, folosind un limbaj care sugerează că răbdarea Washingtonului a ajuns la final. Mesajul său, conform căruia Iranul caută libertatea „ca niciodată”, nu este o simplă postare pe rețelele sociale, ci o doctrină de intervenție care a prins contur imediat după capturarea lui Nicolas Maduro în Venezuela.
Președintele american a avertizat explicit liderii de la Teheran că orice tentativă de a continua masacrul va fi întâmpinată cu un răspuns militar „acolo unde îi doare mai tare”. Pentru planificatorii militari de la Pentagon, acest lucru vizează infrastructura nucleară și centrele de comandă ale IRGC, însă o astfel de intervenție, oricât de chirurgicală, riscă să transforme o revoltă populară într-un conflict asimetric prelungit.
Umbra Șahului și iluzia unei tranziții fără durere
Din exilul său din Statele Unite, Reza Pahlavi, fiul ultimului Șah, a devenit portavocea unei speranțe pe care mulți iranieni o considerau pierdută. Îndemnul său de a ocupa și a păstra centrele orașelor creează un entuziasm periculos, dar realitatea de pe teren este mult mai complicată decât discursurile de la distanță.
Citește și
Exil cu plată în avans: Cum profită Rusia de colapsul regimului de la Teheran pentru a-și umple seifurile cu aur iranianMarea problemă a tranziției rămâne arhitectura puterii, deoarece nucleul dur al Gardienilor Revoluției controlează nu doar armele, ci și segmente vitale din economia iraniană. O tranziție fără o „epurare” sângeroasă sau o negociere riscantă cu acești actori este aproape imposibil de imaginat.
Mai mult, lipsa unei structuri de comandă interne și organice în rândul protestatarilor face ca, în cazul unei prăbușiri bruște, Iranul să riște un scenariu de tip libian, unde vidul de putere este imediat umplut de miliții rivale.
Chiar și în eventualitatea unei victorii a opoziției, noul regim va moșteni o țară în faliment tehnic, cu o economie distrusă de sancțiuni și o monedă care nu mai are nicio valoare de piață.
Zilele regimului de la Teheran sunt, probabil, numărate, matematica economică și furia demografică fiind acum aliniate ireversibil împotriva teocrației.
Însă iluzia unei tranziții line este exact ceea ce analiştii internaționali ar trebui să privească cu scepticism. Iranul nu este doar o țară, ci un sistem complex de interese subterane care nu va preda puterea fără a lupta până la capăt. Dacă Ayatollahii cad, resturile regimului nu vor dispărea pur și simplu, ci se vor retrage în umbră, pregătite să transforme visul libertății într-un război civil de durată.
