„Primul șuierat al gloanțelor”. Războiul de pe Nistru văzut din tranșeele paramilitarilor ucraineni din UNSO

Trebuie să înțelegem că volumul este o colecție de memorii militante, nu o istorie neutră a conflictului. Autorii privesc războiul prin grila naționalismului ucrainean, numesc adesea forțele moldovenești „fasciste și românești” și prezintă malul stâng al Nistrului drept teritoriu istoric ucrainean. Chiar coordonatorul ediției recunoaște că unitățile au fost dispersate, că „fiecare a avut propriul război” și că pot exista erori de cronologie, nume sau succesiune a faptelor. Prin urmare, cifrele, acuzațiile și episoadele controversate sunt redate ca afirmații ale memorialiștilor, nu ca fapte verificate independent.

Cartea poate fi parcursă AICI.

Mai multe războaie personale

„UNSO: primul șuierat al gloanțelor” nu are un singur personaj principal. Cartea adună mărturiile a 17 combatanți și comandanți, completate cu documente, articole de presă, poezii, fotografii și schițe ale pozițiilor. Unii autori au stat în prima linie, alții au păzit poduri, au instruit recruți, au protejat lideri politici sau au participat la operațiuni de recunoaștere. Tocmai de aceea, conflictul apare fragmentat, spre exemplu într-un loc se trage cu mortiere, la câțiva kilometri distanță oamenii merg la serviciu,  un voluntar trece printr-o ambuscadă, altul își petrece zilele controlând portbagajele mașinilor, unii văd războiul ca pe o misiune națională, alții recunosc că au fost atrași de aventură și de dorința de a se afirma.

Cartea este, înainte de toate, povestea modului în care o organizație politică radicală s-a transformat într-o formațiune înarmată, paramilitară. Autoapărarea Populară Ucraineană, cunoscută prin acronimul UNSO, fusese creată în 1991. În primăvara următoare, când luptele de pe Nistru s-au intensificat, conducerea sa a decis să trimită voluntari în regiune. Editorul consideră că, prin rotație, aproximativ 600 de oameni au trecut prin această experiență între martie și septembrie 1992. Ei veneau din aproape toate regiunile Ucrainei și aveau vârste, profesii și motivații diferite.

De la conflict politic la război deschis

Capitolul istoric al cărții plasează începutul confruntării în anii 1989-1991, când problema limbii, orientarea geopolitică a Chișinăului și teama de o eventuală unire cu România au fost folosite de serviciile de spionaj sovietice și postsovietice pentru a radicaliza de pe malul stâng. În interpretarea volumului, s-au format două centre de putere. Mai exact unul pro-rus, transnistrean, conservator și legat economic de spațiul sovietic, și unul moldovenesc-românesc, național și apropiat de România. Autorii consideră că primele victime au căzut la Dubăsari, în octombrie 1990, după ce polițiștii și voluntarii Frontului Popular au deschis focul asupra unor manifestanți.

După destrămarea Uniunii Sovietice, confruntarea instituțională s-a transformat treptat într-una militară. Cartea amintește arestarea lui Igor Smirnov la Kiev, în august 1991, și crearea Gărzii Republicane transnistrene, în septembrie. La 1 martie 1992, un nou incident la Dubăsari a declanșat lupte de amploare în jurul capetelor de pod de la Coșnița și Cocieri. La 28 martie, autoritățile de la Chișinău au instituit starea de urgență, iar conflictul a intrat, în cronologia propusă de volum, în faza sa deschisă.

Cartea descrie Armata a 14-a într-un mod neuniform. Unele capitole o prezintă drept cea mai puternică forță militară din regiune și sursa armamentului greu folosit de transnistreni. Alte mărturii insistă că armata a rămas oficial neutră și că mulți soldați sau ofițeri au intervenit individual, din solidaritate cu localnicii. Această contradicție nu este rezolvată de editor și arată limitele unei istorii construite din amintiri personale.

Pentru UNSO, însă, explicația participării este constantă, mai exact voluntarii din Ucraina afirmă că au venit să-i apere pe ucrainenii din Transnistria, pe care îi considerau abandonați de Kiev. Uniunea ucrainenilor din regiune, „Povernennia”, acuza în iunie 1992 existența unui „genocid” și cerea intervenția statului ucrainean. Volumul preia această interpretare și o transformă în justificarea morală a expediției, invaziei.

Drumul spre Tiraspol

Primele grupuri de recunoaștere UNSO au ajuns la începutul lunii martie. Potrivit lui Iuri Tima, ele trebuiau să stabilească legături cu organizațiile ucrainene locale și să verifice dacă voluntarii puteau fi cazați, înarmați și repartizați pe poziții. Spre sfârșitul aceleiași luni au apărut primele două grupe în tranșee, conduse de Mikola Karpiuk, cu indicativul „Zaviriuha”, și de Tima, numit „Teren”. Sectorul lor se afla lângă Coșnița, aproape de șoseaua care lega Tiraspolul de Dubăsari.

Valentin Kiriliuk, unul dintre primii sosiți, povestește că grupul său a fost întâmpinat la Tiraspol de Oleksandr Bolșakov, deputat transnistrean și lider al organizației „Povernennia”. Câteva zile, voluntarii au străbătut regiunea, au discutat cu administrațiile locale și au evaluat frontul. Abia după ce au insistat să fie trimiși în luptă au primit arme de la structurile căzăcești locale și au plecat spre Coșnița.

Pentru valurile următoare de voluntari, traseul a devenit aproape ritualic. Plecau cu trenul spre Odesa, apoi luau o cursă locală spre Tiraspol. Familiilor le spuneau, de regulă, că merg într-o tabără în Carpați, într-o excursie la mare sau într-o vacanță în Crimeea. La Tiraspol se prezentau la hotelul „List”, numit în alte mărturii „Aist”, transformat în cartier general al forțelor paramilitare ucrainene. Acolo primeau pseudonime, învățau instrucțiuni militare, erau avertizați să nu discute cu jurnaliștii despre efective și armament și aflau unde urmau să fie repartizați. Uneori lăsau pașaportul în schimbul automatului.

Pregătirea era sumară. La Kiev, voluntarii exersaseră săparea tranșeelor, deplasarea în atac și apărare, folosirea armelor și elemente de prim ajutor. Pentru unii, câteva ore de instruire au fost suficiente pentru a porni spre front. Motivația combina ideologia cu romantismul războiului. Valerii Palcik, care avea 19 ani, spune direct că a plecat atât pentru a apăra ceea ce considera teritoriu ucrainean, cât și pentru a se afirma ca bărbat.

Coșnița. Tranșee, disciplină și primul sânge

La Coșnița, voluntarii ucraineni au descoperit o apărare improvizată. Tranșeele erau săpate într-o singură linie, puțin peste nivelul brâului, fără poziții de rezervă. Adăposturile erau acoperite cu arcuri de pat, folie și câțiva centimetri de pământ. Armamentul era eterogen, muniția puțină, iar printre cazaci consumul de alcool făcea parte din rutina zilnică. Memorialiștii insistă că oamenilor nu le lipsea curajul, dar le lipseau organizarea și disciplina.

UNSO a primit inițial un sector de numai aproximativ 15 metri. Voluntarii au adâncit tranșeele, au construit poziții individuale și au întărit adăpostul. Săparea pământului a devenit una dintre imaginile recurente ale cărții. În timp ce alte formațiuni îi ironizau pentru obsesia lor de a construi fortificații, tirurile de artilerie au demonstrat repede utilitatea acestei munci. În unitățile UNSO era impusă interdicția alcoolului, iar încălcarea ei putea însemna dezarmare, pedeapsă fizică și trimiterea acasă.

Războiul de la Coșnița era în mare parte de poziție. Zilele erau ocupate cu lucrări de geniu, curățarea armelor și patrule. Nopțile aduceau schimburi de foc, incursiuni și tiruri de mortier. Uneori combatanții porneau în recunoaștere și se întorceau cu trofee neobișnuite, precum o sobă cu gaz sau unelte găsite în clădiri abandonate. Alteori se deplasau pe utilaje blindate improvizate, în timp ce gloanțele loveau metalul.

Volumul nu ascunde dezordinea din tabăra aliată ruso-ucraineană. Kiriliuk descrie cazaci beți, persoane cu trecut criminal, furturi de arme și chiar dispariția unui om suspectat de spionaj după un interogatoriu violent. Aceste episoade sparg imaginea unei armate eroice și arată un front populat de formațiuni neregulate, adunate în grabă și controlate imperfect.

Momentul central al mărturiei sale este 15 mai 1992. În acea dimineață, un transportor blindat a pătruns în spatele pozițiilor și a atacat un autobuz cu gardiști. Mai târziu, Kiriliuk a pornit cu un alt autobuz pentru a conduce un grup nou spre front. Un vehicul MTLB, dotat cu mitralieră grea, a deschis focul. Un proiectil i-a smuls brațul drept, i-a rănit brațul stâng și coapsa. Deși ceilalți erau în stare de șoc, el spune că a reușit să le indice cum să-i aplice garoul aflat pe patul armei. A ajuns mai întâi la spitalul din Grigoriopol, apoi la Tiraspol și, în cele din urmă, la Kiev, unde a primit o proteză.

Această scenă dă sens titlului cărții. „Primul șuierat al gloanțelor” nu este numai imaginea inițierii în luptă, ci momentul în care aventura imaginată se transformă în mutilare, durere și dependență de camarazii aflați lângă tine.

Rîbnița și Rașcov, frontul nemuritor

Nu toți voluntarii ucraineni ajungeau imediat în tranșee. Unii erau trimiși la Rîbnița, unde păzeau podul peste Nistru. Postul era apărat cu blocuri de beton, un punct de foc improvizat dintr-un recipient industrial, explozibili controlați prin cablu și câteva lansatoare antitanc. Deasupra baricadei au fost ridicate steagul transnistrean și cel ucrainean. Localnicii veneau cu copiii pentru a vedea voluntarii și drapelul albastru-galben.

Totuși, aceasta era și una dintre cele mai ciudate zone ale războiului. Oamenii traversau podul pentru a merge la serviciu, pentru a-și vizita rudele sau pentru a face cumpărături. Un șef de poliție locuia pe un mal și lucra pe celălalt. Combatanți ai celor două tabere puteau bea împreună, după care se întorceau la posturile lor. Într-un episod, o barjă luminată de un reflector a fost confundată cu o ambarcațiune militară și ambele maluri au deschis focul, fără să înțeleagă inițial în ce trag. Războiul avea granițe, dar acestea rămâneau poroase.

La Rașcov, UNSO a creat o bază de instruire într-o școală. Acolo erau primiți noii voluntari, se organizau gărzi, patrule, exerciții fizice, trageri și lecții politice. Relatările vorbesc despre Paște, despre localnici care aduceau cozonaci și ouă vopsite, despre preoți ucraineni și despre sentimentul că satul devenise un centru al identității ucrainene din regiune.

La mijlocul lunii mai, mii de oameni au participat la o adunare a ucrainenilor din Transnistria. Iuri Șuhevici, comandantul politic al organizației, își amintește o mare de steaguri ucrainene și roșu-negre, cântece și discursuri despre unitatea teritoriilor ucrainene, inclusiv cele din Republica Moldova ori România. Pentru conducerea UNSO, evenimentul a confirmat că prezența sa nu era doar militară, ci și politică.

La 6 iunie, un alt miting a avut loc la Tiraspol. După adunare, voluntarii s-au așezat în fruntea unei coloane de câteva mii de persoane care a pornit spre podul de pe drumul către Tighina. Polițiștii moldoveni de la punctul de control s-au retras, iar manifestanții au îndepărtat blocurile de beton. Civilii au fost opriți înaintea zonei deschise, iar formațiunile transnistrene au continuat deplasarea. Pentru autori, momentul a fost preludiul marilor lupte care aveau să izbucnească două săptămâni mai târziu.

Dubăsari și Cocieri. Frică, ambuscade și rutina nopților de foc

În jurul Dubăsariului, războiul era mai intens. Pozițiile moldovenești de la Cocieri și Coșnița amenințau șoseaua principală și hidrocentrala. Voluntarii descriu tiruri de artilerie, rachete antigrindină „Alazan” transformate în arme, vehicule blindate artizanale și o permanentă lipsă de muniție, echipamente și coordonare.

Eduard Bilous povestește una dintre cele mai dramatice incursiuni. Înrolat inițial într-o unitate specială transnistreană ca radiotelegrafist, a primit misiunea de a captura un membru al poliției speciale moldovenești. Grupul a intrat într-o curte și a căzut sub foc încrucișat. Mai multe arme s-au blocat, deoarece încărcătoarele fuseseră ținute prea mult timp pline. O grenadă aruncată de comandant a distrus un punct de tragere, iar ceilalți combatanți au neutralizat alte două. Bilous susține că adversarii au pierdut 19 oameni, în timp ce grupul său a avut un mort și un rănit grav. Cifra aparține mărturiei sale personale și nu este verificată din surse externe, o problemă a volumului.

Același autor descrie o rachetă care a căzut la aproximativ doi metri de el și un episod de foc fratricid, când gardiștii l-au confundat cu un adversar. În loc să transforme aceste întâmplări într-o epopee, el vorbește despre noroc. Supraviețuirea depindea de câțiva centimetri, de o bucată de pământ mai moale sau de reflexul de a continua să pedalezi atunci când în spate se auzeau rafale.

La Cocieri, pozițiile UNSO erau mai bine amenajate decât la Coșnița. Vorbim de tranșee adânci, parapete înalte, adăposturi împotriva schijelor, câmpuri minate și sprijin de la mortiere, tancuri și instalații „Alazan”. Ziua se săpa, se dormea și se curățau armele. Seara începea tirul. Jurnalul lui Iuri Dubinevici descrie adaptarea rapidă a voluntarilor ucraineni. După primele nopți, șuieratul proiectilelor devenea parte a programului, iar încetarea focului părea aproape nefirească.

Cartea păstrează însă o îndoială importantă. Anatoli Kucerenko, care a ajuns pentru câteva zile la Dubăsari, notează că fotografiile cu presupuse atrocități puteau fi autentice, dar puteau fi și propagandă. „În război este greu să deosebești adevărul de minciună”, admite el. Este una dintre puținele fraze care contestă din interior certitudinile ideologice ale volumului, instrumentalizate de radicalii ruși și ucraineni.

Tighina, punctul de cotitură

Cea mai mare confruntare descrisă de carte este bătălia pentru Tighina/Bender, începută la 19 iunie 1992. Veteranii din carte, aflați la Tiraspol au auzit mai întâi rafalele și exploziile venind dinspre oraș. La hotel se desfășura o petrecere de absolvire, iar în timp ce muzica continua la parter, pe malul Nistrului oamenii începeau să sape poziții. Voluntarii ucraineni și-au îmbrăcat uniformele încă ude și au plecat spre pod.

Volodimir Mamaliga povestește că drumul era blocat de automobile arse și de refugiați cu copii. Grupul său a ajutat la evacuarea unor familii prin câmpuri, spre Ucraina. Mai târziu, el afirmă că a intrat în Bender pe un tanc T-72, sub un steag ucrainean, și a văzut luptele, cadavrele și clădirile distruse. Este una dintre cele mai cinematografice scene ale cărții, dar rămâne o relatare personală.

Coordonatorul volumului recunoaște că nu a reușit să discute cu suficienți membri UNSO care au participat direct la luptele din oraș. De aceea, partea dedicată luptelor de la Bender reproduce, prescurtat, mărturii dintr-o altă carte publicată în 1993. Aceste texte descriu coloane de blindate care intră din mai multe direcții, lupte în jurul primăriei și poștei centrale, transportoare lovite cu lansatoare de grenade și apărători rămași cu puține încărcătoare. Alte mărturii vorbesc despre echipaje căzăcești care au plecat la atac în tancuri de instrucție, cu mitraliere montate în grabă și fără coordonare cu infanteria.

Potrivit lui Iuri Tima, în noaptea de 20 spre 21 iunie, garda transnistreană și formațiunile căzăcești au reușit să pătrundă în oraș, iar printre participanți s-au aflat și câțiva voluntari UNSO. El atribuie dezorganizarea forțelor moldovenești atât pierderilor, cât și jafurilor comise de unii combatanți. Volumul susține că bătălia a provocat peste 600 de morți și peste 80.000 de refugiați, însă aceste cifre trebuie privite ca date folosite de autorii cărții, nu ca un bilanț stabilit critic în interiorul ei.

Dincolo de cifre, Tighina apare ca momentul în care războiul își pierde ultimele aparențe de confruntare controlată. Podurile devin culoare de atac și evacuare, orașul este împărțit între puncte de rezistență, iar populația civilă fuge. După această bătălie, potrivit narațiunii volumului, Chișinăul a înțeles că nu mai poate obține rapid controlul militar asupra regiunii.

Ieșirea din scenă

La 21 iulie 1992, Mircea Snegur și Boris Elțîn au semnat la Moscova acordul privind principiile reglementării conflictului. Cartea afirmă că focurile au încetat definitiv la 31 iulie, deși în unele sectoare schimburile sporadice au continuat. Au fost create o zonă de securitate și mecanisme de separare a forțelor.

Pentru voluntarii UNSO, sfârșitul luptelor nu a însemnat imediat întoarcerea acasă. Unii au rămas până în septembrie, iar alții au continuat activitatea politică și de pază în regiunea aflată sub ocupație pro-rusă după război. În nordul regiunii, aproximativ 150 de oameni au fost concentrați într-o cazarmă din Camenca. Acolo au apărut tensiuni interne, având în vedere că printre voluntarii ideologici se aflau aventurieri și persoane cu trecut criminal, trimise sau acceptate de aliați. Comandanții au încercat să mențină disciplina prin instrucție, pedepse și expulzări.

Relațiile cu autoritățile transnistrene s-au deteriorat. După dispariția unor arme și descoperirea unor depozite clandestine, garda locală a înconjurat cazarma. Iuri Tima spune că aproximativ 50 dintre cei mai experimentați oameni au ieșit prin ferestrele din spate și au mers prin pădure spre Ucraina, în timp ce el a negociat pentru a câștiga timp. A ales să nu opună rezistență, pentru a evita o luptă între foști aliați. Ulterior, a fost amenințat și interogat, dar a ajuns în Ucraina.

Întoarcerea nu era lipsită de riscuri. Jurnalul lui Dubinevici relatează cum un grup a fost oprit de serviciile secrete ucrainene, ținut câteva zile și interogat la Kodîma. Alți voluntari au ascuns sau au încercat să transporte muniție și arme, ceea ce a dus la arestări. În Transnistria, filiala UNSO a rămas formal înregistrată până în 1994, dar perioada sa militară se încheiase.

Capitol eroic

Cartea încearcă să transforme participarea UNSO într-un capitol eroic al istoriei ucrainene. Autorii se prezintă drept oameni care au acționat acolo unde statul ucrainean a ezitat. Ei consideră că au apărat o comunitate, au câștigat experiență militară și au demonstrat că organizația lor putea funcționa ca forță de luptă. Mulți aveau să ajungă ulterior în Abhazia, Cecenia sau, după 2014, pe frontul ruso-ucrainean.

Dar valoarea volumului nu stă numai în mesajul său politic. În spatele retoricii apar frica, nepriceperea, accidentele, alcoolul, furturile, rivalitățile și arbitrariul. Gloanțele sunt uneori trase fără țintă, aliații se confundă între ei, ordinele se pierd, armele se blochează, iar oamenii trec într-o singură zi de la entuziasm la panică. Războiul nu este prezentat numai ca luptă, ci și ca așteptare, plictiseală, săpat, frig, foame, glume și încercarea de a păstra aparența normalității.

Mamaliga încheie una dintre mărturii cu o concluzie care contrazice romantismul primelor pagini, mai exact războiul este „murdărie, sânge, duhoare și moarte”. În 1992, spune el, credea că este mai bine să lupți departe de casă, iar după experiențele ulterioare, a ajuns la ideea că cel mai bine este să nu lupți deloc.

„Primul șuierat al gloanțelor” nu poate fi citită drept în calitate de verdict definitiv asupra războiului din Transnistria. Este o sursă partizană, uneori brutală și contradictorie. Tocmai de aceea este importantă și arată cum și-au construit voluntarii UNSO propria memorie despre 1992, cum au transformat tranșeele de pe Nistru într-un mit fondator al organizației și cum, printre lozinci și acte de curaj, au descoperit realitatea dezordonată și distrugătoare a războiului.