Alarmă la granițele României (II) Originile pericolului și mondializarea crizei

Adrian Severin / 12 apr 2021 / 14:55
EXCLUSIV

Știri: Rusia masează trupe în Crimeea și la granița estică a Ucrainei. Ucraina a adoptat o strategie oficială privind recuperarea Crimeii, în prezent anexată de Rusia. SUA, UE și NATO au declarat că vor sprijini Ucraina atât pentru refacerea integrității sale teritoriale (în frontierele trasate de Stalin și Hrușciov – nn), cât și în cazul unei eventuale agresiuni rusești în Donbas. Armata ucraineană bombardează poziții ale separatiștilor rusofoni din Donețk și Luhansk. Rusia cere Franței și Germaniei, ca puteri garante ale acordurilor de la Minsk (privind soluționarea crizei maloruse), „să aducă Ucraina cu picioarele pe pământ”, în timp ce președintele ucrainean declară „formatul Normandia” ca fiind mort pentru negocierile ruso-ucrainene și cere urgentarea admiterii Ucrainei în NATO (!). Submarine americane se învârt suspect în jurul conductelor de gaz ruso-germane din Marea Baltică (North Stream 2), în timp ce administrația americană cere firmelor implicate în realizarea acestui proiect să își înceteze activitatea. Japonia participă la manevre militare comune cu Ucraina în Marea Neagră. China, care are un acord de asistență mutuală cu Rusia, cere SUA să nu încurajeze belicismul Kievului și încheie un acord de cooperare strategică pe o durată de douăzeci și cinci de ani cu Iranul. Turcia face manevre riscante în vecinătatea apelor teritoriale ale Ciprului și anunță intenția de a declanșa procedura de renegociere a Tratatului de la Montreaux (privind regimul strâmtorilor Mării Negre). România (țară membră NATO) a încheiat un acord interguvernamental tehnico-militar cu Ucraina (țară nemembră a NATO), pe care Parlamentul l-a ratificat în regim de urgență. Și lista poate continua.

FACTORUL TIMP LUCREAZĂ DIFERIT

 

Diferența dintre Rusia, pe de o parte, și Ucraina și SUA, pe de altă parte, constă în aceea că, în timp ce rușii pot aștepta cu precipitarea conflictului, ucrainenii și americanii, este drept, din motive diferite, nu mai pot aștepta.

Pentru Moscova, urgentă era recuperarea Crimeii, după ce anterior fuseseră recuperate Abhazia și Osetia de Sud. Obiectivul următor trebuie să fie gurile Dunării, dar atingerea lui nu este presantă. Mai importantă a fost aducerea Azerbaidjanului în tabăra rusă, prin sprijinul dat pentru rezolvarea crizei din Nagorno-Karabah; ceea ce a consolidat și antanta mai mult sau mai puțin cordială ruso-turcă. (Astfel se explică și de ce Turcia și Azerbaidjanul au fost printre primele state care și-au confirmat participarea la Summitul convocat de Președintele Zelenski, pentru 23 august curent, pe așa-numita „platformă Crimeea”, menită a mobiliza comunitatea internațională în sprijinul recuperării Crimeii de către Ucraina; trebuie – nu-i așa? – ca și vocea Rusiei să fie auzită acolo, fie și cu ajutorul ventrilocilor.)

Ucraina, însă, după șapte ani de război civil, nu mai are timp de așteptat. Țesutul civic în care au fost învelite diversele comunități etno-culturale se deșiră pe zi ce trece, cu o viteză tot mai mare imprimată de dificultățile economice și de crizele sociale induse de pandemia Covid 12. Instabilitatea devenită cronică din Ucraina, alungă investitorii și capitalurile, în timp ce problemele economico-financiare tot mai accentuate aduse UE de amintita pandemie, scad capacitatea Occidentului euro-atlantic de a mai iriga cu lichidități financiare deșertul ucrainean. Într-un asemenea context, Kievul are nevoie, sub aspect psiho-politic, de o victorie eclatantă împotriva Rusiei, iar sub aspect material, de refacerea unității teritoriale a statului, pe deasupra diviziunilor sale culturale sistemice.

Iată de ce Președintele Ucrainei se agită. El este un președinte slab – atât în sine, cât și prin raportare la magnitudinea crizelor cronice interne cu care se confruntă. Ce face un președinte slab când este obligat să arate că este puternic? Provoacă un război. În cazul acesta însă, pentru că războiul ucraineano-rus are un final previzibil, și anume unul dezastruos pentru Ucraina, el trebuie internaționalizat. Or, tocmai asta se încearcă acum.

Asigurările date de Președintele Volodimir Zelenski că lupta se va duce exclusiv pe  teren politico-diplomatic nu pot convinge pe nimeni. Acestea sunt, mai mult ca sigur, rezultatul presiunilor făcute asupra Kievului de către Paris și Berlin. Valoarea lor se măsoară prin declarația Președintelui ucrainean care a anunțat că medierea franco-germană („formatul Normandia”) și-a epuizat substanța, și că toate speranțele se leagă de NATO, deci, de SUA.

Cum NATO este, teoretic, o alianță defensivă și cum, după experiența catastrofală din Irak, Casa Albă nu este tentată să procedeze la o altă „lovitură preventivă”, internaționalizarea ar putea avea loc prin implicarea României. Dacă acțiunile belicoase ale României (minarea apelor teritoriale ale Crimeii, interceptarea avioanelor rusești care fac manevre în spațiul internațional al Mării Negre, livrarea de tehnică militară sau prestarea de servicii pentru întreținerea și reabilitarea tehnicii militare a armatei ucrainene etc) – „justificate” atât prin nevoile de apărare a securității naționale în fața unei Rusii cu comportament agresiv, dar și de îndeplinirea obligațiilor privind susținerea legitimelor eforturi ale Ucrainei vizând eliberarea teritoriului național – ar determina o reacție de tip militar a Rusiei, atunci ar exista motivul intervenției NATO. România este împinsă, astfel, să fie iepure în cursa către un război necesar, pe care toți doresc să îl evite (sic!).

În acest sens presează și creditorii americani, posesori ai datoriei suverane ucrainene, care văd cum creanțele lor își pierd din valoare pe măsură ce, ca urmare a războiului civil, statul ucrainean devine tot mai insolvabil, și care știu că situația se va redresa numai în urma unui război câștigător purtat împotriva Rusiei.

Așadar, asemenea Ucrainei, și America este grăbită să precipite conflictul ucraineano-rus și să îl ducă spre un deznodământ cât mai rapid. Fie acesta și cu dezmembrarea Ucrainei.

O asemenea grabă se explică și prin faptul că nu Rusia, ci China este principalul rival global al SUA, dar implicarea totală a americanilor într-o confruntare decisivă cu chinezii, nu poate avea loc până când, într-un fel sau altul, nu se închide frontul rusesc. Este motivul pentru care China preferă păstrarea status quo-ului ucrainean și amânarea unui război de natură a duce la limpezirea și stabilizarea raporturilor ruso-americane, fie în urma unei înfrângeri masive a Rusiei, fie, mult mai probabil, a unui acord între Rusia și SUA vizând încetarea conflictului și instituirea unui sistem de securitate colectivă în Europa de est și sud-est.

Spre deosebire de administrația americană, confruntată pe plan intern cu crize sistemice (criza rasială, criza democrației pluraliste, criza neoliberalismului, criza neoconservatorismului, criza dogmatismului cultural, criza conflictului între suveranism și globalism etc.) pe care, neputându-le rezolva rapid, încearcă să le exporte printr-un război amorsat departe de frontierele SUA, liderii chinezi, deși, la rândul lor, au probleme interne mari, acestea nu sunt cronice și nu au caracter sistemic. Pentru soluționarea acestora au nevoie de o pace cât mai mult prelungită în timp. De aceea, probabil, în rugăciunile lor, cu referire la americani, își spun: „Du-i Doamne la Kiev!”.

Iar dacă harta se va înroși în Ucraina, cu o masivă implicare americană și cu o Japonie bucuroasă să profite de situație pentru a obține câștig de cauză în disputa cu Moscova referitoare la insulele Kurile, Beijingul ar putea găsi momentul pentru a tranșa relațiile cu Taiwanul și a transpune în practică teoria unei singure Chine, punând de acord forma cu conținutul.

 

SCENARIUL GEORGIAN SE REPETĂ

 

În 2008, la Summitul NATO de la București, ca urmare a opoziției ferme a Germaniei și Franței, Georgia și Ucraina nu au primit celebra „foaie de parcurs” pentru intrarea în alianța nord-atlantică, așa cum insista să se facă președintele SUA, George Bush Jr. O asemenea extindere a alianței ar fi însemnat sporirea insecurității aliaților, aceștia urmând a include noi membri aflați în conflicte mai mult sau mai puțin deschise cu vecinii (la acea dată, în special Georgia) și urmând a-și asuma obligația de solidaritate activă cu state aproape imposibil de apărat în fața unui atac rusesc (așa cum deja era cazul cu statele baltice). Decizia Summitului a provocat Președintelui georgian Mihail Saakashvili, aflat în capitala României, printre altele, o criză de furie asociată cu excese bahice cărora cu greu le-a supraviețuit mobilierul hotelului unde era cazat.

De la București, adevărații actori, președinții Bush și Putin s-au deplasat la Soci, unde a avut loc adevărata negociere. Ceea ce se știe este că acolo, ca și cu câteva zile înainte în România, Vladimir Putin a atras atenția că traversarea anumitor „linii roși” (ex. extinderea NATO în Ucraina și Georgia) va crea un dezastru geo-strategic atât pentru Ucraina, cât și pentru Georgia, a căror integritate teritorială nu va mai putea fi garantată.

Peste puțină vreme, însă, pe când conducătorii multor state ale lumii, printre care și cei ai SUA și Rusiei se aflau la Beijing, unde urmau a se deschide în mod festiv Jocurile Olimpice, Președintele Saakashvili a declanșat un atac armat împotriva separatiștilor din Osetia de Sud și din Abhazia. Dacă este să dăm crezare (și eu dau) celor confesate de Nino Burjanadze, fosta mea adjunctă la AP-OSCE, iar apoi Președinte al Parlamentului Georgiei și în două rânduri Președinte interimar al Georgiei, această inițiativă necugetată a fost consecința încurajărilor Washingtonului, erijat într-un fel de mentor și protector al statului gruzin. Oricât de temerar și nesăbuit ar fi fost Saakashvili de felul său, fără a miza pe un sprijin extern, nu s-ar fi aruncat astfel cu capul în piscină, înainte de a se asigura că este apă acolo. Să fi fost brânciul american rezultatul unei înțelegeri americano-ruse stabilite la Soci, vizând tăierea nodului georgian pe principiul stingerii crizei prin criză – „cu criza pe criză călcând”?!

Rezultatul respectivei escaladări a crizei a fost intervenția promptă a armatei ruse, chemate în ajutor de separatiștii sud-osetini și abhazi. Contraofensiva rusă a avansat până a fi pe punctul de a ocupa capitala țării, Tbilisi. În acel moment, intervenția directă a unor șefi de stat euro-atlantici, precum și a fostului președinte georgian, ultimul ministru de externe al URSS, Eduard Shevarnadze, pe lângă conducătorii ruși (președinte devenise între timp Dimitri Medvedeev) a determinat oprirea operațiunii, dar Georgia a pierdut orice control asupra regiunilor respective, în timp ce Moscova le-a recunoscut independența și le-a garantat protecția, integrându-le prin diverse formule de uniune și asociere în spațiul suveran al Rusiei.

Fără a fi avut vreun mandat de la UE și fără a se fi consultat oficial cu aliații euro-atlantici, care tocmai ceruseră Rusiei să se retragă de pe întreg teritoriul georgian (inclusiv Osetia de Sud și Abhazia), Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, a descins la Moscova de unde s-a întors cu o înțelegere verbală anunțând, asemenea lui Chamberlain în 1938, o altă „pace pe toată durata vieții noastre” – „peace in our time”. Armata rusă a părăsit Georgia, dar nu și regiunile separatiste amintite, situația de fapt astfel creată nefiind formal acceptată de Occidentul al cărui ambasador se autoproclamase Sarkozy, dar informal devenind parte a unui acord tacit, cel mai probabil garantat de șeful statului francez, apt a intra în dreptul internațional cu forța cutumei.

Peste doar câteva zile, la Bruxelles, în cadrul unei discuții cu membri ai PE, ministrul de externe francez, Bernard Kouchner, a explicat lucrurile clar: „Nimeni nu este gata să moară pentru Georgia”. Ceea ce implica și adevărul că nimeni nu este gata să intre într-un conflict major cu Rusia pentru a reface integritatea teritorială a Georgiei.

Se va repeta acum în Ucraina scenariul georgian? Este perfect posibil.

 

MONDIALIZAREA CRIZEI UCRAINENE ȘI PIERDERILE ROMÂNIEI 

 

Principalul pericol al mondializării crizei ucrainene vine de la vest – acolo unde sunt crizele sistemice și liderii slabi, iar nu de la est – acolo unde lideri puternici gestionează cu mână sigură, chiar dacă, uneori, prin intermediul unor instituții slabe, crize de parcurs, de adaptare sau de creștere. Pornind de aici, mulți își pun speranța în înțelepciunea și capacitatea de autoreținere a Rusiei. Întrebarea este cât se poate întinde elasticul rusesc?

Cu certitudine, dacă marșul către gurile Dunării poate fi amânat, renunțarea la Crimeea și Donbas sunt în afară de discuție. În cazul în care această linie roșie va fi forțată, Rusia va accepta războiul. Un război, care va antrena Organizația de la Shanghai și, odată cu ea, întreaga Asie.

Terifiantă pentru români este împrejurarea că dintr-o asemenea confruntare, indiferent de forma și rezultatul ei, România va pierde.

În primul rând, România pierde ca țară de primă linie, cu spatele descoperit. Ieșirea din neutralitate în conflictul ucraineano-rus, la care nu o obligă nici calitatea de membru NATO, nici parteneriatul strategic cu SUA, nici tratatul politic de bază cu Ucraina, înseamnă nu doar sporirea adversității cu Rusia, deja aflată la cota de avarie, ci plasarea într-o încercuire ostilă implicând Turcia (care, ca gardian al strâmtorilor, are mult mai mult de câștigat apropiindu-se de Rusia, decât rămânând în trena SUA), Ungaria (care are o relație tot mai strânsă cu Rusia și China, și care în trecut a fost totdeauna gata să țină România în strânsoarea unui clește strategic maghiaro-rus), Serbia (pentru care susținerea Rusiei este de interes vital) și eventual, în ultimă instanță, Bulgaria. Obligată sau nu (mai degrabă nu) de SUA să renunțe la proiectul North Stream 2, și Germania va fi undeva pe acolo. Chiar dacă intrarea NATO în război va fi evitată și status quo-ul va fi păstrat, această încercuire va fi durabilă și va afecta libertatea de mișcare a României pe termen lung.   

În al doilea rând, dacă alianța euro-atlantică ar câștiga, România se va trezi învecinată cu o Ucraină Mare ultranaționalistă, în continuare incapabilă să integreze în țesutul federalizator al unei națiuni civice multiculturalismul artificial, impus prin acțiunea ingineriei geopolitice a imperialismului sovietic. În atari condiții, devenind favorită a Occidentului euro-atlantic și fără a se mai teme de contraponderea rusă, Ucraina va dori (și va avea argumente) să se comporte ca un lider regional interesat în a-și consolida stabilitatea internă (bolnavă cronic) prin creșterea insecurității vecinilor. Nemaiavând nevoie de sprijinul României, în care și Occidentul euro-atlantic își va pierde interesul, Ucraina nu va mai găsi nici un obiectiv strategic congruent cu aceasta și își va promova unilateral prioritățile, inclusiv antiromânești, la gurile Dunării, în Transnistria, în Republica Moldova etc.

În al treilea rând, dacă în urma confruntării câștigate de alianța euro-asiatică, se va ajunge la o Ucraină Mică, România va pierde avantajele echilibrului strategic între Kiev și Moscova, de care spera să profite și care spera să îi aducă un plus de securitate.

Acestea sunt rezultatele unui deceniu și jumătate de politică externă greșită a Bucureștiului. Trecutul nu mai poate fi, însă, ameliorat. Important este de găsit soluția optimă pentru dezlegarea șaradei prezente. Aceasta cere – o repetăm pentru a nu știu câta oară – înțelepciune și curaj, imaginație și realism, fermitate strategică și flexibilitate tactică. Și, desigur, reclamă, ca premisă indispensabilă, un stat suveran cu o conducere inspirată de nevoile națiunii.

 

Articole Recomandate


CONTACT | POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES |

Copyright 2021 - Toate drepturile rezervate.
cloudnxt2
NoMy