USS Abraham Lincoln înaintea „ultimei mile” spre Iran. Bluff sau preludiu pentru o intervenţie militară americană în forţă asupra Teheranului?

Într-o declarație oferită la bordul Air Force One, Trump a folosit un termen care a dat fiori cancelariilor europene: „Avem o armadă care se îndreaptă în acea direcție”. Întrebarea care domină acum Washingtonul și Tel Aviv-ul nu este dacă forța este disponibilă, ci dacă Trump, după o săptămână de ezitări strategice, este gata să apese pe trăgaci.

Ce s-a schimbat în ultimele șapte zile? De la „atacul anulat” la desfășurarea de forțe 

Săptămâna trecută, surse de la Casa Albă sugerau că Donald Trump ar fi oprit un atac iminent asupra Iranului, reticent în fața perspectivei unui „război etern” și a unei prăbușiri haotice a regimului de la Teheran care ar fi putut destabiliza întreaga piață a energiei. Totuși, vineri, tonul s-a schimbat radical. Ce a provocat această răzgândire?

În primul rând, vidul de informații nucleare. Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) nu a mai avut acces la siturile iraniene de șapte luni, în timp ce estimările arată că Teheranul deține suficient uraniu îmbogățit la 60% pentru a produce cel puțin 10 bombe nucleare.

În al doilea rând, brutalitatea regimului de la Teheran. Trump susține, într-o notă caracteristică, faptul că amenințările sale directe au oprit „837 de spânzurări” programate de regimul de la Teheran împotriva protestatarilor. Dincolo de cifrele greu de verificat, realitatea din teren arată un regim Pezeshkian care a pierdut controlul asupra narativului intern, cu peste 4.500 de morți în urma protestelor, conform organizațiilor pentru drepturile omului.

Consolidarea prezenței americane nu se rezumă doar la prezența vizibilă a portavionului. În adâncuri, submarinul nuclear USS South Dakota și uriașul USS Georgia oferă o capacitate de lovire silențioasă. Acesta din urmă, un submarin din clasa Ohio convertit pentru rachete de croazieră, poate lansa un baraj de Tomahawk-uri capabil să „orbitească” apărarea antiaeriană iraniană în primele minute ale unui conflict.

La sol, Pentagonul a accelerat trimiterea de sisteme Patriot și THAAD pentru a proteja bazele din regiune și aliații precum Israelul de un răspuns agresiv al Iranului în strâmtoarea Ormuz - o zonă prin care tranzitează zilnic 20 de milioane de barili de petrol. Faptul că avioanele F-15E Strike Eagle au fost deja relocate din Anglia în Iordania sugerează că planurile de urgență nu mai sunt simple exerciții pe hârtie, ci dispoziții tactice active.

Dilema „regime change”: O capcană sau o necesitate?

Deși Trump afirmă că „spera ca forța militară să nu fie necesară”, postura sa actuală elimină opțiunea neutralității. Israelul, prin vocea oficialilor IDF, rămâne într-o stare de alertă maximă, anticipând că decizia finală aparține „unui singur individ”.

Diferența față de operațiunea Midnight Hammer din iunie 2025 este că acum miza nu mai este doar sabotarea programului nuclear, ci însăși supraviețuirea regimului de la Teheran sub presiunea revoltei interne.

Dacă Teheranul percepe că sfârșitul este iminent, ar putea alege o escaladare asimetrică agresivă. Generalul Mohammad Pakpour, comandantul IRGC, a avertizat deja Washingtonul să evite „orice eroare de calcul”, susținând că Iranul are „degetul pe trăgaci”.

Totuși, cu internetul tăiat și rialul prăbușit, Teheranul luptă pe două fronturi: unul împotriva propriei populații și unul împotriva celei mai mari concentrări de forță navală americană din ultimii ani.