Marea Britanie propune o umbrelă nucleară separată pentru statele din Joint Expeditionary Force. Flancul sud-estic al NATO pare să rămână în urmă

Joint Expeditionary Force este un parteneriat militar multinațional condus de Marea Britanie, înființat în 2014, care reunește zece state: Regatul Unit, Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda, Estonia, Letonia, Lituania și Țările de Jos. Alianța este concepută pentru a răspunde rapid unor crize din Europa de Nord, regiunea baltică și Atlanticul de Nord și funcționează ca un complement al structurilor NATO, nu ca un înlocuitor al acestora.

Propunerea presupune extinderea „umbrelei nucleare” britanice către aliații din JEF, ca mecanism suplimentar de securitate, aflat în afara procedurilor formale ale Alianței Nord-Atlantice. Potrivit lui Autto, semnarea acordului dintre statele participante la JEF este așteptată în cadrul summitului de la Oslo, programat pentru luna noiembrie.

Amiralul Jenkins a subliniat, într-un interviu acordat publicației Iltalehti, că protecția ar fi garantată de submarinele nucleare ale Marinei Regale britanice, aflate în permanență în patrulare în Atlantic. 

Marea Britanie deține rachete balistice nucleare Trident II (D5), montate pe submarinele din clasa Vanguard. O particularitate a propunerii este că un asemenea mecanism de apărare ar putea funcționa fără activarea obligatorie a articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic.

Inițiativa britanică vine la puțin timp după ce Finlanda a aderat, la mijlocul lunii septembrie, la inițiativa franceză de descurajare nucleară „Forward Deterrence”, ceea ce ar însemna, dacă acordul JEF va fi semnat la Oslo, ca Helsinki să aibă acces simultan la două mecanisme europene separate de consultare nucleară, alături de garanția americană oferită prin NATO.

Cele două formule sunt instituțional distincte și nu există deocamdată un mecanism comun franco-britanic de „activare” a lor, dar ele se pot completa strategic, peste garanția nucleară NATO.

Evoluția finlandeză este relevantă deoarece sugerează că un stat de pe flancul estic poate căuta simultan consolidarea relației cu ambele puteri nucleare europene, fără a abandona cadrul NATO, ceea ce ne face să considerăm că și România ar putea, cel puțin conceptual, să urmărească o abordare similară, adaptată însă propriei poziții în NATO și relației strategice cu Statele Unite.

Trei formule, două flancuri

Dacă ne întrebăm cum ar funcționa toate cele trei mecanisme de descurajare nucleară asigurate de NATO, Franța și acum Marea Britanie în cazul unei crize nucleare generate de Rusia pe flancul european nord-estic, ordinea cea mai probabilă de activare politică ar fi JEF, urmat de „Forward Deterrence” francez și, în final, intervenția NATO. 

JEF nu are nevoie de consens, poate acționa cu doi, opt sau zece membri, exact pentru a fi mai rapid decât NATO. Într-o criză incipientă, cu semnale ambigue dinspre Moscova, acesta ar fi cadrul cel mai probabil pentru primele consultări, tocmai pentru că pragul politic e cel mai jos și cercul cel mai mic.

Consultarea bilaterală sau multilaterală cu Parisul, prin structurile Forward Deterrence, ar urma relativ rapid, mai ales dacă statul vizat e deja partener. Aici pragul politic crește puțin, pentru că implică o singură capitală cu decizie nucleară proprie și complet independentă.

NATO va fi ultimul, ca activare formală, dar cel mai greu de ocolit. Grupul de Planificare Nucleară al Alianței rămâne mecanismul cu autoritatea cea mai mare, pentru că orice angajament nuclear american real trece prin el, dar tocmai de aceea e și cel mai lent, necesitând coordonare între 32 de state. 

Practic, JEF și Franța ar putea gestiona faza de semnalizare și consultare timpurie, în timp ce NATO ar deveni cadrul decisiv abia dacă situația escaladează spre un atac efectiv sau o amenințare directă cu articolul 5.

Pentru flancul sud-estic răspunsul e mai simplu, dar mai puțin confortabil, pentru că nu există, în arhitectura actuală, o secvență de trei mecanisme. JEF nu include niciun stat sud-est european, deci mecanismul britanic e complet absent din regiune. De asemenea, inițiativa franceză Forward Deterrence, nu există formal, în ciuda prezenței trupelor franceze. Rămâne, deci, doar NATO, singurul cadru instituționalizat de consultare nucleară pentru flancul sud-estic.

Ce ar putea exista, informal, este un canal bilateral de facto cu Franța, generat de prezența Parisului ca națiune-cadru la Cincu, dar acesta ar fi un gest de solidaritate ad-hoc, nu exercitarea unui mecanism instituțional cu proceduri stabilite, exact diferența pe care am subliniat-o și în analizele anterioare.

Concluzionând, asimetria dintre cele două flancuri nu este atât una militară, cât una de arhitectură a avertizării politice. Nordul și zona baltică au acum trei canale succesive prin care pot atenționa Rusia, sud-estul are unul singur. Într-o criză reală, asta nu înseamnă că România ar fi mai puțin apărată convențional, dar înseamnă că are mai puține praguri intermediare de avertizare, prin care să ceară clarificări, înainte ca discuția să ajungă direct la nivelul NATO, cel mai lent, dar și cel mai greu de mobilizat rapid pentru un semnal politic descurajator.