Elveția „nu își mai permite să facă greșeli” cu alegerea armamentului american: De ce au ajuns Israelul și Franța favoriți pentru o achiziție istorică
28 Octombrie 2026
Compania americană Lockheed Martin, în cooperare cu US Army, a reușit modificarea în zbor a traiectoriei rachetelor de artilerie lansate cu sistemele de lansare multiplă a rachetelor GMLRS (Guided Multiple Launch Rocket System) pe baza informațiilor primite în timp real din rețea.
Potrivit unui comunicat recent al companiei, demonstrația a avut loc în cadrul unor teste desfășurate pe poligonul White Sands Missile Range.
O rachetă GMLRS a fost lansată dintr-un sistem HIMARS și a primit apoi, în timpul zborului, noi coordonate ale țintei prin legătura de date Strigo și sistemul Remote Interceptor Guidance-360 (RIG-360).
Producătorul afirmă că racheta a lovit cu succes o țintă în mișcare. Strigo este o tehnologie dezvoltată de Lockheed Martin, care combină un senzor de radiofrecvență, o legătură de date pentru rachetă și un cap de căutare.
Este chiar o inovație
Pentru a înțelege mai bine caracterul de noutate, trebuie să pornim de la modul în care funcționează o rachetă GMLRS. Ea este într-adevăr ghidată spre țintă (printr-un sistem de navigație inerțială, asociat cu un receptor GPS rezistent la bruiaj), dar coordonatele se programează înainte de lansare. Racheta este, în esență, o armă care „știe“ un singur punct de pe hartă.
Asta o face redutabilă contra țintelor fixe, dar vulnerabilă la problema clasică a artileriei reprezentată de faptul că între momentul în care ținta este localizată și cel în care racheta ajunge, ținta se poate muta. Pe o rază de până la 84 km, la care ajunge racheta în variantele actuale, și cu atât mai mult la sute de kilometri, timpul de zbor este suficient pentru ca un vehicul, un lansator sau un post de comandă să își schimbe poziția.
Legătura de date schimbă această logică
Prin conexiunea de date, coordonatele programate la lansare pot fi înlocuite cu altele, în timp ce racheta este în aer. Practic, o armă de tip „trage și uită“ devine una care poate fi corectată, redirecționată sau chiar orientată spre o altă țintă, dacă situația de pe câmpul de luptă se schimbă. Aceasta oferă comandanților o opțiune flexibilă de tragere și posibilitatea de a ajusta atacuri deja programate.
Al doilea element care face demonstrația importantă este felul în care a fost obținută. Compania spune că extinde capacitățile unei rachete deja probate în luptă fără a schimba fundamental sistemul de lansare, prin integrarea senzorilor, a lansatoarelor și a sistemelor de țintire existente. Nu este vorba de o armă nouă, ci de un pachet de date care poate fi adăugat.
De aceea, anunțul menționează că aceeași soluție poate fi integrată și în alte rachete și proiectile ghidate, în special în GMLRS ER (cu rază extinsă, de până la 150 km), dar și în racheta Precision Strike Missile (PrSM), proiectată pentru distanțe de 500-1.000 km, în funcție de variantă. Cu cât racheta zboară mai departe, cu atât timpul de zbor este mai mare și cu atât mai mare este nevoia de a o putea corecta.
Comunicatul are unele ”scăpări” importante pentru că nu precizează la ce distanțe poate avea loc schimbul de date și nici cât de mult poate diferi ținta finală de cea inițială. De asemenea, nu sunt indicate protecția legăturii de date la bruiaj, tipul țintei în mișcare lovite, viteza ei sau numărul de încercări.
Rachetele GMLRS au fost dezvoltate în urmă cu peste 20 de ani și se produc astăzi în variantele M30A2 și M31A2, iar demonstrația a fost făcută, potrivit sursei, pe o rachetă lansată cu HIMARS, fără detalii despre varianta folosită.
România este direct interesată de o astfel de tehnologie
Armata Română are în serviciu sistemele HIMARS. România a achiziționat în 2019 trei sisteme, cu câte 18 lansatoare fiecare, adică 54 de lansatoare, într-un program de aproximativ 1,5 miliarde de dolari. Primul sistem a intrat în serviciu în 2021, iar ultimul a fost operaționalizat în 2024.
Contractul a inclus 81 de rachete GMLRS M31A1 (cu încărcătură unitară), 81 de rachete M30A1 (cu încărcătură alternativă) și 54 de rachete ATACMS, cu rază de până la 300 km. Înainte de HIMARS, Forțele Terestre aveau practic doar sisteme moderne de tip LAROM, limitate la distanțe sub 45 km și la rachete nedirijate.
Stocul de muniție, cel putin cel cunoscut în prezent din sursele publice, este modest în raport cu numărul de lansatoare, însumând 162 de rachete GMLRS și 54 de ATACMS. Într-un asemenea context, o rachetă care poate fi redirecționată în zbor este mult mai valoroasă decât una care ratează o țintă ce și-a schimbat poziția. Capacitatea de a ajusta ținta ar crește eficiența fiecărei rachete lansate, ceea ce contează cel mai mult atunci când stocul de rachete este limitat.
În același timp, rachetele din dotarea României sunt în variantele A1, mai vechi decât cele A2 produse acum, iar sursa nu spune dacă pachetul de legătură de date poate fi adaptat și acestora. Nu putem presupune că România ar beneficia automat de această capacitate. Dacă se va confirma ca soluție de serie, probabil va fi introdusă mai întâi în loturile noi și în PrSM, succesorul ATACMS, iar o eventuală modernizare a rachetelor existente ar fi o decizie distinctă, cu costuri proprii.
Rămâne de văzut dacă soluția trece de la demonstrație la producție și dacă va fi disponibilă partenerilor, noi fiind foarte probabil interesați și de o versiune pentru apărarea de coastă sau antinavă.
