Punctul pe i: Rezerviștii, călcâiul lui Ahile în Armata. O resursă strategică pentru securitatea Europei, tratată deficitar în România

Întrebarea sa – „ce rol joacă rezerviștii în mediul de securitate de astăzi?” – nu este doar o reflecție teoretică, ci o provocare strategică pentru viitorul Europei. 

Un nou context strategic pentru Europa, o nouă viziune asupra rezervei de forțe

După decenii în care cele mai multe state europene și-au redus efectivele militare, presupunând că amenințările majore de securitate sunt puțin probabile, realitatea geopolitică s-a schimbat radical. Invazia Rusiei în Ucraina a readus în prim-plan conceptul de apărare teritorială și necesitatea mobilizării rapide a resurselor umane.

În acest context, armatele profesioniste active, chiar și foarte bine pregătite, nu sunt suficiente pentru a face față unor conflicte de mare intensitate sau prelungite. Sistemele de rezervă capătă astfel o importanță strategică majoră pentru că rezerviștii oferă cel puțin trei aspecte esențiale: masa critică de personal în situații de criză, flexibilitatea operațională necesară și legătura dintre societate și instituțiile de apărare.

Una dintre principalele concluzii ale dezbaterii de la München a fost că rezerviștii reprezintă multiplicatorul de putere al forțelor armate. În majoritatea statelor NATO, structurile active sunt dimensionate pentru operațiuni limitate sau pentru descurajare, nu pentru conflicte de lungă durată.

Prin mobilizarea rezerviștilor, statele își pot asigura creșterea rapidă a efectivelor militare, pot susține rotația unităților în operații și pot menține capacități critice de luptă pe termen lung. Modelul nordic, în special cel al Norvegiei și Finlandei, demonstrează eficiența unui sistem robust de rezervă, în care cetățenii instruiți militar rămân parte integrantă a planificării de apărare.

Dezbaterile de la München au evidențiat și necesitatea modernizării modului în care sunt integrați rezerviștii în structurile NATO.

Printre direcțiile discutate se numără antrenamente mai frecvente, mai realiste și cu utilizarea tehnologiilor digitale inclusiv între rezerviștii din diferite state, planuri de mobilizare mai rapide și integrarea rezerviștilor în structuri operaționale active.

Un concept tot mai discutat în Europa este cel de reziliență societală – capacitatea unei societăți de a rezista și de a se adapta în fața crizelor.

Rezerviștii ar trebui să contribuie direct la această reziliență prin sprijinirea autorităților în situații de urgență, participarea la operații de protecție civilă, susținerea infrastructurii critice și prin participarea efectivă la apărarea teritorială.

Întrebarea formulată de colonelul Jørn Buøa reflectă însă o dilemă fundamentală pentru statele europene: cât de pregătite sunt societățile europene pentru apărarea colectivă? Există deja semnale clare că multe țări își regândesc sistemele militare prin extinderea rezervelor militare, investiții în apărare teritorială și chiar reintroducerea serviciului militar, conștiente că rezerviștii pot deveni coloana vertebrală a unui nou model european de apărare.

Situația rezervei militare în România - realități structurale și provocări de politică publică

În timp ce multe state europene își regândesc sistemele de rezervă militară ca element central al securității naționale, România se confruntă cu o serie de limitări structurale și conceptuale în modul în care gestionează această componentă esențială a apărării. Problema nu este doar una administrativă, ci și una de viziune strategică și de relație între stat, armată și societate.

După suspendarea serviciului militar obligatoriu în 2007, în urma reformelor realizate după aderarea la NATO și Uniunea Europeană, sistemul de constituire a rezervei a rămas dependent de mai multe categorii distincte de cetățeni. Ministerul Apărării Naționale se bazează în prezent pe trei surse principale pentru formarea rezervei: rezerviști voluntari recrutați pe bază de contract, cetățeni care au efectuat stagiul militar înainte de suspendarea conscripției și cadre militare care au trecut în rezervă după încheierea carierei active.

În teorie, acest model ar putea asigura o rezervă diversificată. În practică însă, fiecare categorie prezintă limite evidente.

În cazul rezerviștilor voluntari, cadrul legislativ a fost consolidat relativ recent, inclusiv prin introducerea unor programe de pregătire militară de bază pentru tineri, care pot dura până la patru luni și sunt destinate creșterii numărului de rezerviști într-un context în care rezerva actuală îmbătrânește. Totuși, sistemul este încă în fază de dezvoltare și nu dispune de o infrastructură de instruire suficient extinsă pentru a genera rapid un volum mare de personal pregătit.

A doua categorie – cetățenii care au efectuat serviciul militar înainte de 2007 – ridică o problemă de relevanță operațională. În lipsa unor programe constante de reantrenare, abilitățile militare dobândite cu două decenii în urmă tind să se erodeze semnificativ. În plus, datele oficiale arată că media de vârstă a rezerviștilor din România se apropie de 48–50 de ani, ceea ce indică o presiune demografică asupra sistemului de mobilizare.

În aceste condiții, pe termen scurt și mediu, principalul pilon al rezervei operaționale rămâne categoria reprezentată de foștii militari profesioniști. Aceștia dispun de experiență militară reală, sunt familiarizați cu structurile armatei și pot fi reintegrați relativ rapid în unități în caz de mobilizare. Exercițiile de mobilizare organizate periodic de armata română – precum cele de tip MOBEX – arată că sistemul continuă să se bazeze în mare măsură pe această resursă umană pentru verificarea capacității de reacție a rezervei.

Cu toate acestea, modul în care statul gestionează relația cu singura categorie de rezerviști pe care se poate baza ridică deseori probleme de percepție și coeziune instituțională. În timp ce legislația este dură iar ”Ordinul de chemare la mobilizare” este însoțit de sancțiuni penale severe în caz de neprezentare, statul are restanțe majore - întinse pe aproape un deceniu - în ceea ce privește acordarea drepturilor legale care se cuvin acestor rezerviști.

O altă problemă discutată frecvent în mediul militar și în rândul rezerviștilor este cea a diferențelor de tratament financiar și administrativ între generațiile de militari trecuți în rezervă. Evoluția legislației și a sistemului de pensii militare a creat, în timp, diferențe semnificative între cei retrași din activitate în perioade diferite. Lista diferențelor este lungă, însă cea care a generat o adevărată criză în relația dintre rezerviști și MApN este acordarea diferențiată a soldei de grad pentru același grad deținut, în funcție de data trecerii în rezervă. 

Din punct de vedere bugetar, aceste mecanisme au fost justificate prin constrângeri financiare și reforme succesive ale sistemului de apărare, însă din perspectiva coeziunii unităților mobilizate ele nu pot decât genera tensiuni interne și percepția unei inechități între militari care, în eventualitatea unui conflict, ar trebui să acționeze în aceleași structuri operative.

Dincolo de aceste aspecte de inechitate specifice României, situația generală a rezervei reflectă o problemă mai largă întâlnită și în mai multe state europene. Trecerea de la modelul armatei bazate pe conscripție la cel al forțelor profesioniste a fost realizată fără a construi simultan un sistem modern, robust și legitim de rezervă militară. În lipsa unei viziuni strategice care să lege securitatea națională de participarea societății la apărare, rezerva riscă să nu fie percepută ca o componentă a rezilienței naționale, ci ca o obligație administrativă.

Pentru ca România să se alinieze tendințelor observate în alte state NATO, provocarea nu este doar creșterea numerică a rezerviștilor, ci redefinirea rolului lor în societate. Ca punte între armată și cetățeni, ca instrument de reziliență națională - nu de politică internă - și ca element central al capacității de mobilizare într-un context strategic tot mai instabil în Europa.