Poziția fără precedent în care se află Pakistanul: Mediator de pace în Golf și țară ai cărei cetățeni sunt deportați din regiune

Există un contrast greu de ignorat în tabloul Pakistanului. Pe de o parte, Feldmareșalul Marshal Asim Munir, omul pe care Trump l-a numit „mareșalul meu preferat", aterizează la Teheran pentru a doua oară de la izbucnirea conflictului, purtând în geantă o schiță de acord care ar putea pune capăt războiului început pe 28 februarie. Pe de altă parte, în satele din districtul Chakwal, în centrul Pakistanului, peste o sută de bărbați se întorc acasă fără bagaje, fără economii, după ani sau decenii de muncă în Emiratele Arabe Unite, deportați nu pentru că au încălcat vreo lege, ci pentru că sunt șiiți.

Omul care vorbește cu toată lumea

Acum un an, Pakistanul era descris în cancelariile occidentale drept un stat fragil, cu economie la limita colapsului și izolat diplomatic după ani de instabilitate politică. Retragerea americană din Afganistan părea că îl lipsise de ultima sa carte de negociere. Cum s-a ajuns de acolo la un Islamabad mediator într-un conflict atât de periculos la nivel mondial?

Răspunsul are un singur nume: Asim Munir. Figură aproape necunoscută opiniei publice internaționale acum doi ani, Munir a parcurs un traseu fără precedent: de la șef al serviciilor de informații militare, la comandant suprem al armatei, la arhitect al unei transformări diplomatice remarcabile pentru Pakistan. Cheia ascensiunii sale a fost un conflict pe care puțini l-au anticipat.

În mai 2025, confruntarea militară cu India, declanșată de atentatul din Kashmir, a durat patru zile și s-a încheiat cu un armistițiu creionat de Washington. Munir a fost larg creditat ca arhitect al campaniei militare, a primit ulterior gradul de mareșal și a fost numit primul Șef al Forțelor de Apărare din istoria Pakistanului. Războiul i-a oferit ceva pe care diplomația singură nu i l-ar fi putut da: credibilitate de putere militară reală, nu doar retorică.

Când SUA și Israelul au lovit Iranul pe 28 februarie 2026, Islamabadul a intrat în scenă cu un avantaj pe care puțini actori regionali îl au: relații funcționale atât cu Washingtonul, cât și cu Teheranul, fără a fi captiv niciunuia dintre cele două tabere. Munir a vorbit direct cu Trump în momentul în care SUA au decis să amâne o serie de lovituri, în timp ce premierul Sharif negocia cu președintele iranian Pezeshkian necesitatea dezescaladarii. Pakistan, Turcia și Egipt au acționat ca intermediari în schimbul de poziții dintre trimisul special american Steve Witkoff și ministrul iranian de externe Abbas Araghchi.

A doua vizită la Teheran, desfășurată recent, pe 22–23 mai, a avut ca scop concret un acord prin care SUA și Iranul să înceteze războiul și să lanseze negocieri pentru un cadru mai larg. Negocierile rămân fragile. Trump a avertizat că discuțiile se află „la limita" dintre un acord și reluarea bombardamentelor, spunând că dacă nu primește răspunsurile corecte „mergem foarte rapid înainte". Ministrul iranian de externe a răspuns că Teheranul este pregătit „fie pentru negocieri, fie pentru reluarea luptelor".

„Relevanța nu este o condiție permanentă. Vine din a fi util la momentul potrivit. Pakistanul s-a aflat într-o poziție în care mai multe puteri concurente au nevoie de un canal, iar Islamabadul este una dintre puținele capitale care îl poate oferi", a sintetizat situația  Khurram Dastgir Khan, fost ministru pakistanez de externe

Cealaltă față a aceleiași crize: 7.500 de pakistanezi expulzați pentru că sunt șiiți

În timp ce diplomații și generalii negociau la nivel înalt, în Emiratele Arabe Unite se petrecea ceva mai puțin vizibil, dar la fel de real. Din 28 februarie, data la care a izbucnit conflictul, autoritățile emirateze au început deportarea în masă a cetățenilor pakistanezi de confesiune șiită. Organizația politică pakistaneză Majlis Wahdat-e-Muslimeen a documentat 7.500 de cazuri, estimând că numărul real este cu mult mai mare, în timp ce Observatorul internațional pentru drepturile omului (HRW)  a deschis o investigație.

Jurnaliștii care au intervievat 24 dintre deportați au identificat același tratament. Persoane chemate la oficiile de imigrație pentru motive administrative banale (prelungire de viză, schimbare de angajator etc.) au fost reținute fără explicații, ținute zile întregi în detenție, urcate pe autobuze, îmbarcate în avioane fără bagaje și fără acces la conturile bancare. 

UAE a refuzat să comenteze și a negat că deportările ar fi bazate pe criterii religioase, dar un oficial pakistanez de rang înalt a confirmat în privat că Islamabadul „revizuiește situația după primirea a mii de pakistanezi deportați, majoritatea șiiți", adăugând că guvernul nu a ridicat problema public „din motive diplomatice".

Contextul regional explică, chiar dacă nu justifică, mecanismul deportărilor. Iranul a răspuns loviturilor americane și israeliene cu atacuri cu rachete și drone asupra mai multor state din Golf, inclusiv UAE. Într-un climat de suspiciune maximă față de orice legătură percepută cu Teheranul, cetățenii șiiți, indiferent de naționalitate, au devenit brusc o categorie de risc în ochii autorităților emirateze. Pakistan, cu cele 40 de milioane de șiiți ai săi, a doua comunitate ca mărime din lume după Iran, plătește un preț uman considerabil pentru o tensiune geopolitică la care nu a contribuit.

Paradoxul pakistanez din acest an este pe cât de interesant, pe atât de greu de soluționat. Aceeași țară este simultan mediator indispensabil în cel mai periculos conflict regional de decenii și spectator neputincios la deportarea în masă a propriilor cetățeni din statele ale căror relații încearcă să le gestioneze. 

Puterea reală a Islamabadului constă în capacitatea de a vorbi cu toată lumea, dar tocmai această calitate de intermediar îi impune o discreție care costă propriii cetățeni. Cu siguranță eforturile Pakistanului vor cântări în așteptata pace din Golf, dar va rămâne interesant de văzut dacă, odată ce războiul se va opri, va mai putea negocia și întoarcerea la viața dinainte a celor 7.500 de cetățeni.