În relațiile ruso-turce se acumulează tensiuni ce pot genera un conflict major în Regiunea Mării Negre

Ionel Copcea / 19 oct 2020 / 11:10
Vladimir Putin și Recep Taip Erdogan, la expoziția MACS-2019 din Rusia. Sursă foto: PJSC "United Aircraft Corporation"
Vladimir Putin și Recep Taip Erdogan, la expoziția MACS-2019 din Rusia. Sursă foto: PJSC "United Aircraft Corporation"

Reluarea conflictului din Nagorno-Karabah, cu implicarea directă a Turciei, a adus din nou în atenție problema relațiilor ruso-turce. S-a vorbit mult despre prietenia ruso-turcă înainte de povestea cu avionul Su-24 doborât deasupra teritoriului Siriei, după care a fost aproape întotdeauna vorba despre un parteneriat reciproc avantajos.

Acest lucru a fost evident mai ales în timpul conflictului sirian, unde Moscova și Ankara au încheiat o serie de acorduri, care l-au ajutat pe Bashar al-Assad să preia controlul asupra majorității teritoriului țării și să lichideze numeroasele enclave „verzi”, iar Turcia a câștigat un punct de sprijin în nord-vestul Siriei, întrerupând planurile SUA de creare a unui stat kurd pe teritoriul sirian.

În perioada 2019-2020, tensiunea în relațiile ruso-turce a crescut și a atins apogeul în februarie-martie 2020, când Turcia s-a alăturat direct ostilităților din Idlib de partea Hayat Tahrir al-Sham (HTS, interzis în Rusia) și altor grupări teroriste. Criza în relațiile bilaterale a fost rezolvată prin acordurile de la Sochi, unde Recep Tayyip Erdogan a trebuit să facă concesii semnificative.

Următorul punct de cotitură a avut loc în Libia, când intervenția militară a Ankarei a dus la retragerea trupelor lui Khalifa Haftar de la Tripoli și la încercările ulterioare ale Turciei de a avansa în Cirenaica, de-a lungul coastei libiene. Pentru a evita implementarea acestui plan, a fost ridicată o barieră pe linia Sirt-Al-Jufra, pe care Erdogan nu a putut să o depășească nici prin metode militare, nici diplomatice. În luna iulie, ministrul turc de externe, Mevlut Cavusoglu, a menționat că Rusia și Turcia au abordări diferite asupra situației din Libia.

Trebuie remarcat faptul că aproximativ aceleași cuvinte au fost folosite și de ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, cu privire la situația din Nagorno-Karabah, unde șeful diplomației ruse a reamintit că Turcia nu este un aliat, ci un partener, fapt ce a dezvăluit încă o dată tensiunea ascunsă în relațiile ruso-turce.

 

Intervenția Turciei în Cauzazul de Sud

 

După ce a suferit o înfrângere locală în Idlib și nu a reușit să-și satisfacă pe deplin ambițiile în Libia, Erdogan și-a îndreptat privirea spre conflictul de lungă durată din Nagorno-Karabah, care (menținând același echilibru) ar putea continua pe parcursul a zeci de ani. În timp ce Moscova a jucat rolul principalului arbitru în sfera sa obișnuită de influență, Erdogan a intervenit, distrugând echilibrul obișnuit al puterii. Acest lucru a fost facilitat de venirea la putere în Armenia a lui  Nikol Pashinyan, care a făcut o serie de pași în direcția slăbirii relațiilor cu Rusia. De fapt, tocmai acest factor, precum și asistența militară turcă, atât prin intermediul războiului electronic și a dronelor, cât și prin militanții sirieni, l-au convins pe Ilham Aliyev că de data aceasta poate obține ceva mai mult decât rezultatele fără sens ale războiului scurt din 2016. În general, calculele sale sunt încă justificate - ajutorul turcesc joacă un rol aproape decisiv, iar Moscova nu se grăbește să salveze guvernul Pashinyan, pe care nici Statele Unite nu intenționează să-l ajute.

Turcia cere un loc la masa negocierilor și rolul unuia dintre arbitri în conflictul armeano-azer. De fapt, aceasta este o propunere de divizare a sferelor de influență din Transcaucazia și recunoașterea faptului că Azerbaidjanul a intrat în zona puterilor turcești. Moscova refuză astfel de apeluri, deoarece în acest scenariu ar avea numai de pierdut, permițând o consolidare semnificativă a rolului Turciei în Transcaucazia.

În plus, apariția militanților sirieni în Karabah provoacă îngrijorarea Moscovei. În contextul unei situații problematice în Caucazul de Nord, Rusia își aduce aminte că teritoriile statelor învecinate au fost folosite ca un cap de pod pentru fluxul de militanți către teritoriul rus.

Problema este că, dacă în situația anterioară Rusia a reconciliat ambele părți, acum acest lucru este mai dificil, deoarece Aliyev ascultă de Erdogan, care de fapt și-a arogat dreptul de a vorbi în numele Azerbaidjanului, iar la Erevan se află Pashinyan, care nu este în grațiile Moscovei. În consecință, oportunitățile de influențare a situației s-au diminuat începând cu anul 2018, când în Armenia a avut loc „energomaidanul”, iar Turcia a început să promoveze activ ideologia pan-turcă, inclusiv în Azerbaidjan, pentru a-și justifica actuala expansiune politico-militară. De fapt, Rusia a aderat la un curs inerțial, dar circumstanțele obiective și subiective s-au schimbat și fac extrem de dificilă menținerea abordărilor anterioare ale politicii în regiune, care, printre altele, ridică întrebări cu privire la funcționalitatea OTSC și la păstrarea de către Rusia a pozițiilor sale actuale în Transcaucazia.

 

Criza provocată de Turcia va avea consecințe și asupra relației cu Rusia

 

Astfel, Turcia a creat o criză destul de gravă pentru Rusia și este puțin probabil ca aceasta să treacă fără consecințe pentru relațiile ruso-turce.

În plus, vizita lui Erdogan în Ucraina și acordurile de cooperare tehnico-militară (inclusiv anunțul achiziționării a 64 de drone Bayraktar) permit Turciei să acționeze într-o altă direcție problematică pentru Rusia. Pe de o parte, Ankara vinde arme unei țări care este în mod clar neprietenoasă pentru Rusia și, în toate modurile posibile, subliniază relațiile de prietenie cu guvernul ucrainean. Pe de altă parte, Turcia continuă să joace cartea tătară din Crimeea, menținând contacte cu Mejlis (interzisă în Rusia), precum și organizând evenimente pe teritoriul său, unde sunt invitați reprezentanții acesteia și alte organizații ale tătarilor din peninsulă, care nu recunosc Crimeea ca parte a Rusiei.

În același timp, Turcia se poziționează ca principalul patron al tătarilor din Crimeea, opunându-se Ucrainei, unde tătarii sunt amintiți doar în legătură cu următoarele campanii media împotriva Rusiei. Acest lucru oferă Turciei posibilitatea de a ridica subiectul Crimeii, dacă este necesar, jucând campanii de informare ucrainene sau occidentale pe tema „opresiunii populației tătarilor din Crimeea”, de exemplu, după următoarele arestări ale persoanelor asociate cu Mejlis sau Hizb ut-Tahrir (interzis în Rusia).

 

Erdogan, gata să acționeze în zonele de influență ale Rusiei

 

Astfel, extinzând spațiul conflictelor la granițele sale, în interesul promovării propriei influențe politico-militare și economice, Turcia arată destul de clar că, dacă este posibil, este gata să acționeze în zonele de influență ale Rusiei, creând probleme directe sau indirecte Moscovei. Pericolul lor este asociat cu alte momente de conflict din relațiile ruso-turce, în primul rând cu cele legate de Siria și Libia, în care parteneriatele formale și de facto sunt supuse periodic unor suprasolicitări grave, atunci când „viziunile părților” încep să intre în conflict.

Înainte de ciocnirea din Karabah, în pofida tuturor problemelor, părțile au găsit un limbaj comun în cadrul relațiilor de parteneriat, plasând beneficiile strategice generale mai presus de conflictele locale într-unul dintre teatre. Însă, în ultimul timp, tensiunile în relațiile bilaterale devin din ce în ce mai evidente, iar războiul în curs și revendicările deschise ale Turciei față de sfera de influență rusă pun sub semnul întrebării bazele deja strategice ale interacțiunii dintre Rusia și Turcia.

În acest caz, vectorul „nordic” al politicii externe turcești poate apropia momentul în care parteneriatul va înceta să fie reciproc avantajos și poate fi încheiat în interesul altor configurații politico-militare. Cu toate acestea, una dintre trăsăturile de caracter importante ale lui Erdogan este că știe pe unde trec anumite linii roșii, peste care politicianul nu trece, așa cum s-a întâmplat în Siria și Libia, unde președintele turc a fost nevoit să-și înfrâneze ambițiile. Astfel, nu poate fi exclus faptul ca unele acorduri dintre Moscova și Ankara să extindă și de această dată parteneriatul Rusiei cu „prietenul Recep”. Până la următoarea criză majoră.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției DefenseRomania, textul și opinia aparțin autorului

 

Articole Recomandate


CONTACT | POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES

Copyright 2020 - Toate drepturile rezervate.
nxt.23
YesMy