Donald Trump: tot mai singur sau tot mai tare?

Adrian Severin / 26 dec 2018 / 16:37
Donald Trump
EXCLUSIV
Donald Trump

 „Siria este toată a ta!” – susține președintele SUA, Donald Trump, că i-ar fi spus la telefon Președintelui Turciei, Recep Tayyp Erdogan, anunțându-l de intenția retragerii trupelor americane de pe teatrul de operații sirian. Ne putem imagina cum a tresăltat inima liderului turc. Implicit asta însemna că mișcarea autonomistă a kurzilor sirieni, până atunci aliat al Americii în lupta împotriva ISIS, era lăsată la mâna sa.

„Te poți descurca singur cu ceea ce a mai rămas din ISIS?” – a întrebat același. „Dacă mă veți sprijini dvs, pot.” – a sosit răspunsul turcului. Realismul venea la pachet cu bucuria.

Președintele Erdogan înțelege precis că una este să te ciondănești cu aliatul american în încercarea de a-l face pe acesta să îți garanteze securitatea de teamă ca să nu te vadă trecând în altă tabără, fără ca tu să îi dai nimic la schimb, și alta ca același aliat să te lase singur față în față cu adversarul, urându-ți succes. Aceasta cu atât mai mult cu cât adversarul nu este doar ISIS și nici numai trupele kurde înarmate de americani, ci și o mulțime de state arabe opuse neo-otomanismului erdoganist; ba chiar și Israelul, alertat de cooperarea turco-iraniană în susținerea regimului lui Bashar al Assad. Cum să faci față acestor sfidări fără să beneficiezi de simpatia Casei Albe, sau chiar mai rău, în condițiile ostilității ei, fie și neexprimată în termenii intervenției militare directe?!

Probabil că în continuarea conversației a intervenit solicitarea Președintelui american ca Turcia să facă tot ceea ce depinde de ea pentru a stopa influența Teheranului în Siria și Orientul Mijlociu. Cu o ofertă de nerefuzat în mână, Președintele Erdogan nu putea decât să accepte prețul. La urma urmei el s-a apropiat de Iran doar pentru a contrabalansa presiunea americană; respectiv sprijinul american pentru statele arabe concurente aflate sub înrâurirea politică a Arabiei Saudite și Egiptului. Acum, că această presiune dispare, lucrurile pot reveni la normalul istoric care consemnează rivalitatea turco-iraniană. Să însemne oare asta că decizia lui Donald Trump este greșită și că acesta nu știe ce face, așa cum susțin criticii săi?

 

Assad, reconfirmat printr-un proces democratic?

 

În context, Președintele Trump a mai precizat că nu se mai opune rămânerii la putere a lui Bashar al Assad; cu singura condiție ca acesta să fie reconfirmat printr-un proces democratic acceptabil pentru toate grupările politice siriene. Asta este, însă, chiar poziția legitimistă exprimată dintotdeauna de Rusia, în contrast cu abordarea neoconservatoare a administrațiilor americane precedente. Se poate vorbi oare despre o victorie a Rusiei și o înfrângere a Americii? Nu este cazul.

Cum bine observa cândva Henry Kissinger, dacă un război local în Orientul Mijlociu este de neconceput fără participarea Egiptului, pacea în regiune este imposibilă fără cooperarea Siriei. Acesta este, printre altele, motivul pentru care puteri regionale, precum Iranul, și globale, precum Rusia, au încercat mereu, după caz, să controleze sau să protejeze regimul de la Damasc. După acordurile de la Oslo (între israelieni și palestinieni) pentru Siria s-a purtat un adevărat război diplomatic între Israel și Iran. Eșecul israelian în acest război a dus atât la caducitatea amintitelor acorduri, cât și, din aproape în aproape, la declanșarea „primăverii arabe” – a se citi a războiului civil și interconfesional – pe teritoriul sirian.

 

Rusia, actorul principal în victoria lui Assad

 

Prezența americană în Siria, în contextul politicii la două capete dusă de Casa Albă față de ISIS (când susținută, când combătută, după nevoile economico-strategice americane), a impus nu doar intervenția Rusiei în favoarea lui Bashar al Assad, ci și cooperarea acesteia cu Iranul și Turcia.  Fără Rusia, Președintele sirian nu ar fi câștigat războiul civil și pe cel religios în care a fost implicat simultan.

Această victorie obligă acum statele arabe care au dorit schimbarea regimului de la Damasc, să își reconsidere poziția. De la Ryad și Doha, dar nu numai, se sugerează că Siria, cu actualii săi conducători, ar trebui să fie readmisă în Liga arabă și, mai general, în dialogul inter-arab. Cu succesul nu este bine să te iei de piept.

Pirueta arabă – probabil discret încurajată de Casa Albă – are loc în speranța că, la schimb, Președintele sirian se va depărta de regimul ayatolahilor. Nu este clar cât de mult este doritor sau capabil Bashar al Assad să o facă, dar este clar că reabilitarea poziției sale în lumea arabă este o perspectivă greu de refuzat la acest preț, mai ales dacă în același sens va merge și avizul Moscovei. În cazul în care Rusia și-ar retrage sprijinul, regimul al Assad nu ar putea supraviețui unui conflict turco-iranian (cu previzibile implicări arabe și israeliene) consumat pe teritoriul său.

Ce va face însă Rusia după retragerea forțelor SUA din Siria? Întrebarea devine mai dramatică în perspectiva retragerii americane și din Afganistan, de asemenea sugerată de Președintele Trump.

Rămasă singură pe un front islamic imens, Moscova nu va avea altă soluție decât să ducă o politică de îngrădire a Iranului. Scop în care va trebui să construiască grijuliu și intensiv cooperarea cu Turcia (și desigur Israelul). După trilaterala Rusia-Turcia-Iran, americano-sceptică, se prefigurează o alta, americano-conformă, Rusia-Turcia-Israel. Acesteia îi vor acorda sprijin nu numai statele arabe în parteneriat strategic cu SUA, ci și China care, cu imensa sa problemă uigură, nu poate sta liniștită văzând cum America se dezangajează de pe frontul sirian și afgan, lăsând aparent câmp liber ofensivei islamului șiit alimentată de Iran.

 

Europa occidentală, scoasă din joc

 

Obișnuită să obțină succese militare (geo-strategice) la remorca SUA, Europa occidentală (în special Franța) se vede acum scoasă din joc. Asta explică și declarațiile amare ale Președintelui Macron care își acuza în termeni străvezii omologul american pentru a-și fi trădat aliații. Este drept, Franța nu îi trădează. Ea numai îi compromite prin neputința de a-i susține după ce îi implică în aventuri geopolitice.

Sporirea irelevanței geopolitice a UE (Turcia a cerut deja ca micul contingent francez din Siria să plece acasă) va face, însă, Rusia mai disponibilă pentru o înțelegere comprehensivă cu SUA. (În context este posibil ca SUA să ceară Rusiei inclusiv medierea unui compromis între kurzi și Bashar al Assad, care să îi ferească pe cei din urmă de represiunea turcă.) O asemenea înțelegere va avea loc oricâte anchete vor iniția Democrații la Washington împotriva Președintelui Trump, acuzat de relații „nepotrivite” cu Președintele Putin.

Plecând de acolo unde nu avea ce căuta, SUA reașează piesele pe tabla șahului global împingând în direcția unui sistem de echilibru al puterilor capabil nu numai să păzească pacea, ci și să ofere americanilor un respiro necesar pentru reluarea creșterii lor economice și, în general, pentru consolidarea internă, pentru rezolvarea numeroaselor lor probleme lăuntrice. Ce e rău în asta pentru americani? De ce asta a condus la demisia ministrului apărării, Jim Mattis, după ce anterior fusese demis, pe motivul aceleiași nepotriviri cu viziunea de politică externă a Casei Albe, Secretarul de Stat Rex Tillerson? Ca să nu mai vorbim de valul atacurilor mediatice și al criticilor venite din Congres, inclusiv din partea unor parlamentari republicani.

Totul ar fi, desigur, bine, pentru criticii lui Donald Trump, dacă sistemul de echilibrare globală a puterilor, menționat anterior, s-ar face cu prezența iar nu prin retragerea prezenței militare americane. Această retragere poate însemna economii de vieți americane și de bani americani, cu toate investibile în renașterea măreției Americii, proclamată de Președintele Trump ca promisiune electorală, dar ea nu satisface interesele complexului militar-industrial și nici prejudecățile cercurilor politice neoconservatoare (în special din rândul Partidului Democrat), susținute de oligarhia birocraților care constituie structura de rezistență a sistemului politic de la Washington.

Generalul Jim Mattis, ca să luăm numai acest exemplu, a sprijinit politica Președintelui Trump privind reconfigurarea geometriei alianțelor SUA în scopul asigurării unui echilibru global al puterilor, dar nu a putut merge mai departe și atunci când a înțeles că forța militară americană nu face parte din logica acestui nou echilibru. De aceea a decis să își părăsească Președintele. Președinte care, spre surpriza multora, nu a intrat în panică la aflarea veștii și nu a prins să jelească pierderea, ci, dimpotrivă, i-a cerut generalului să plece acasă mai devreme cu câteva luni decât era preconizat.

 

Plecările de la Casa Albă îl întăresc pe Trump

 

Casandrele americane, dar și cele ale UE, vestesc acum singurătatea tot mai accentuată a Președintelui Trump. Dacă el este singur prin aceste demisii, aceasta este, însă, doar în sensul singurătății implicând libertatea de a își pune în aplicare opțiunile politice fără a fi stânjenit prin acțiunea factorilor de frânare din propria echipă guvernamentală. Cabinetul își schimbă gradual compoziția pe măsură ce schimbarea preconizată de șeful executivului american prinde contur și face pași înainte. Cei care au putut-o servi într-o anumită etapă, devin inutili sau chiar nocivi în cele care urmează. Plecarea acestora îl face pe Donald Trump nu atât mai singur, cât mai puternic în ceea ce privește capacitatea de a-și îndeplini programul; și astfel, mai predictibil.

Ceea ce cu adevărat pare a sta în picioare pe terenul criticii, este atitudinea față de aliați. Președintele a anunțat, însă, că retragerea se va face „lent și coordonat”. Prin urmare aliații nu vor fi obligați să găsească soluții de azi pe mâine. Ei vor avea timp pentru reajustări și replieri.

Apare astfel cu claritate – și asta este esențial de reținut – că America lui Donald Trump nu mai este dispusă să își negocieze prioritățile cu aliații. Aceste negocieri au dus în trecutul recent la sacrificarea intereselor americane de dragul alianțelor. Acum Președintele Trump nu face decât să pună în practică spusele fostului Președinte George Bush Jr.: „Nu ne alegem țintele în funcție de alianțe, ci alianțele în funcție de ținte.”

Deosebirea este că de această dată ținta se subsumează ideii de simetrie a multilateralismului global, pentru care sacrificiul vieților americane este doar ultimul recurs, în timp ce George Bush Jr. (în consens cu viziunea administrațiilor democrate) fixase ținte care răspundeau intereselor globalismului unipolar agreat de curentul neoconservator pentru care intervenția militară americană era prima opțiune sau măcar o opțiune obligatorie.

America revine astfel la politica sa tradițională care a determinat-o să sară în sprijinul ordinii europene și globale numai în momentul în care devenea clar că europenii epuizaseră toate șansele de a o face prin ei înșiși. Aliații europeni de azi ai SUA trebuie să ia urgent notă de aceasta și să procedeze în consecință.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției, textul integral aparține autorului

Articole Recomandate


CONTACT | POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES

Copyright 2019 - Toate drepturile rezervate.
defense.n-nxt.25