Număr record de drone asupra Ucrainei în aprilie: Rusia a folosit aproape 6.600 de UAV-uri
02 Mai 2026
Pe măsură ce administrația americană se dezice tot mai mult de Ucraina, președintele Zelenski înțelege că trebuie să caute sprijin în altă parte pentru negocierile cu Rusia.
Războiul ruso-ucrainean, care trebuia să se încheie în câteva zile după ce Donald Trump își prelua mandatul la Casa Albă, este încă departe de o soluție pașnică.
În timp ce atenția administrației americane este atrasă spre Orientul Mijlociu, Moscova anunță că negocierile de pace nu sunt o prioritate pentru ea, deși înregistrează pierderi grele pe front și în domeniul petrolier, eșecuri de la care încearcă să se eschiveze prin atacuri masive cu drone Shahed și amenințări cu apocalipsa nucleară.
Întrebarea firească de acum, pentru Ucraina și Europa, este dacă Washingtonul mai are vreo pârghie asupra regimului de la Kremlin. Îngrijorarea vine după un an și patru luni de speranțe că războiul se poate încheia astfel încât să se prevină un altul.
Președintele Zelenski, după ce mai întâi s-a lovit în februarie 2025 de o administrație americană refractară la cererile sale de sprijin dar pe care o credea capabilă să influențeze deciziile Rusiei, ar putea concluziona, acum, că Washingtonul este pe cale să-și piardă și ultimul levier asupra Moscovei și anume abilitatea președintelui Trump de a-l convinge pe Putin că războiul împotriva Ucrainei este o afacere proastă care va falimenta Rusia.
Pârghia armelor americane de a influența Rusia este în pericol
Administrația Biden a folosit sprijinul militar american mai mult ca suport vital pentru Ucraina și mai puțin ca instrument de a forța Moscova să facă pași înapoi în agresiunea sa. Trimiterea către trupele ucrainene de arme și tehnologii capabile să schimbe jocul a fost făcută cu întârzieri și nu în cantitățile care ar putea să rupă echilibrul pe front, permițând forțelor ruse să se adapteze.
După ce administrația Trump s-a instalat la Casa Albă, ideea acestui pseudo-levier a dispărut total dar, după aproape o jumătate de an de negocieri intense ale aliaților europeni ai Ucrainei cu Wwashingtonul, ea s-a conturat într-o nouă formă, posibil mai apropiată de sensul de pârghie decât pe vremea lui Biden, cea a progamului PURL. Însă după doar o lună de război împotriva Iranului stocurile americane au ajuns la minime posibil istorice și au nevoie să fie refăcute punând sub semnul întrebării muniții cheie pentru Ucraina cum ar fi rachete pentru sistemele PATRIOT, HIMARS și NASAMS, precum și rachete aer-aer cu rază mică de acțiune.
Pârghia diplomației americane, facilitată de dialogul direct Trump – Putin, este pe cale să eșueze și ea.
Presupunând că Ucraina ar primi aceste muniții, totuși ele nu descurajează Moscova și nu o îndeamnă către negocieri. Singura dată când amenințarea cu armele americane avansate a funcționat în fața Rusiei, a fost atunci când președintele Trump a amenințat că va trimite Ucrainei rachete Tomahawk. Combinația dintre o armă ofensivă puternică și cuvântul unui președinte american au creat pentru prima dată, în acest război, dileme la Kremlin.
Discuțiile telefonice dintre președinții Rusiei și Ucrainei din primele trei luni de mandat ale lui Trump au provocat o anumită îngrijorare la Kremlin. Conducerea Rusiei a început să tragă vizibil de timp în timp ce trupele ruse au primit ordin să se grăbească. Au fost unele avansuri rusești importante pe teren, dar cu costuri prea mari pentru trupele ruse. În această mobilizare grăbită să trimită cât mai mult pe front - oameni, arme, alimente, materiale etc., populația civilă a început și ea să simtă mai apăsat lipsurile.
Loviturile ucrainene asupra sistemului petrolier și infrastructurii militare strategice rusești au avut și ele partea lor de contribuție în a adânci criza internă din Rusia. De asemenea, sancțiunile americane, deși amânate, împotriva marilor companiilor rusești petroliere Rosneft și Lukoil au provocat un efect puternic de neîncredere în economia Rusiei.
Dar, totul a funcționat pentru că discursul președintelui Trump era susținut de puterea militară a SUA. Însă, SUA cu stocurile de luptă diminuate și cu un regim iranian radical încă intact, nu mai pot asigura binomul președinte hotărât – putere militară copleșitoare, care să aducă Rusia la masa negocierilor.
Prima componentă a combinației a fost erodată chiar de negocierile ruso-americane care nu au fost însoțite de contramăsuri ferme atunci când regimul de la Moscova s-a dovedit evaziv demonstrând întregii lumi că el controlează de fapt procesul de negociere.
A doua componentă – puterea militară, a pierdut din argumente după ce a permis regimului iranian să controleze strâmtoarea Hormuz. Astfel, Washingtonul a lăsat să se înțeleagă că forțele armate americane și ale aliaților lor din Orientul Mijlociu nu au capacitatea să securizeze o strâmtoare esențială pentru economia mondială deși au distrus facilitățile iraniene de producție a rachetelor în totalitate, pe cele de lansare în procent de peste 60% și peste 50% din stocul de rachete, iar ceea ce a rămas este încă îngropat de bombardamente.
Discuțiile dintre cele două maluri ale Atlanticului despre cine este de vină slăbesc NATO și deturnează preocuparea esențială a Alianței nord-atlantice care este apărarea împotriva atacurilor Rusiei indiferent de forma lor și indiferent împotriva cui sunt îndreptate, deoarece ele au un singur scop distrugerea NATO.
Turcia ar putea avea mai multe pârghii decât SUA asupra Rusiei
Potrivit Politico, Zelenski a devenit mai rezervat în privința implicării viitoare a SUA și se uită acum spre Turcia pentru a găzdui următoarea rundă de negocieri cu Rusia. În Ucraina, încrederea în sprijinul viitor al SUA a scăzut rapid. Potrivit unui nou sondaj național realizat de Institutul Internațional de Sociologie din Kiev, doar 40% dintre ucraineni cred că SUA vor oferi sprijinul necesar, în scădere cu 17 puncte procentuale față de sondajul din ianuarie. Iar numărul celor care spun că au încredere în posibile garanții de securitate viitoare din partea SUA a scăzut de la 39% la 27% în aceeași perioadă.
Săptămâna aceasta, Zelenski l-a criticat dur pe vicepreședintele JD Vance pentru că declarase, recent, că oprirea ajutorului american pentru apărarea Ucrainei și obligarea europenilor să plătească pentru acesta este „unul dintre lucrurile de care sunt cel mai mândru”.
„Dacă JD Vance este mândru că nu ne ajută, înseamnă că îi ajută pe ruși, iar eu nu sunt sigur că asta întărește Statele Unite”, a spus Zelenski într-un interviu pentru Newsmax. „Rusia este inamicul. Vor fi întotdeauna inamici ai Statelor Unite.”
Ankara deține cel puțin trei atuuri în relația cu Moscova, care ar putea determina o Rusie slăbită intern să fie dispusă la negocieri.
Astfel, Turcia, prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, are cheia Mării Negre, esențială pentru Rusia în a-și proiecta puterea, mai ales sub formă de destabilizare în prezent, spre sudul Europei, Orientul Mijlociu și nordul Africii.
Conexiunile economice dintre Turcia și Rusia au crescut în importanță pentru Moscova după ce Rusia a pierdut piața europeană și o parte din cele ale țările dezvolate din estul Asiei. În ipoteza în care și Turcia ar înceta comerțul cu Rusia, deși pierderile pentru Ankara ar fi unele importante dar suportabile, pentru Rusia ele s-ar putea dovedi picătura care a umplut paharul, în actualele condiții de vulnerabilitate ridicată a economiei Rusiei.
Și cea de-al treilea argument al Turciei este accesul ei în creștere în Caucazul de Sud și Asia Centrală, zone pe care Rusia le consideră vitale pentru ea. Ankara ar putea fi în doar câțiva ani puntea de legătură prin care NATO ar reuși să stabilizeze definitiv Caucazul de Sud prin aducerea în Alianță a Azerbaidjanului, Armeniei și a Georgiei. Pentru Rusia ar fi un eșec la fel de mare ca agresiunea asupra Ucrainei care a determinat aderarea la NATO a Finlandei și Suediei. Pe lângă Caucazul de Sud, influența Turciei asupra Asiei Centrale este și ea în creștere. Organizația Statelor Turcice fondată în 2009, din care, pe lângă Turcia fac parte Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan și Uzbekistan, reprezintă și ea un instrument prin care Rusia poate fi influențată. Două dintre acele țări fac parte din OTSC și sunt vitale pentru interesele de securitate ale Rusiei. De asemenea, întreaga regiune a Asiei Centrale a văzut clar că acolo unde Rusia își face simțită prezența este destabilizare și război în timp ce prezența NATO aduce stabilitate și progres.
Turcia este jucătorul care, în lipsa unui angajament ferm al Americii, ar putea să exercite o mare influență asupra Rusiei, cu condiția să fie sprijinită de SUA, NATO și Uniunea Europeană.
