Rusia riscă să piardă influența din Caucazul de Sud. Ofensivă fără precedent a SUA și Germaniei în regiune

Potrivit textului convenit, Washingtonul și Baku subliniază că stabilitatea și pacea în Caucazul de Sud sunt în interesul ambelor state. În plan practic, cooperarea va include asistență financiară și transfer de tehnologie pentru dezvoltarea capacităților de deminare și consolidarea instituțiilor de securitate.

Semnarea acordului marchează o intensificare a prezenței americane într-o regiune considerată tradițional parte a sferei de influență ruse. Prin consolidarea relației cu Azerbaidjanul, SUA își asigură o ancoră strategică la Marea Caspică, într-un moment în care competiția pentru coridoare energetice și rute de transport alternative Rusiei capătă o dimensiune geopolitică sporită.

În paralel, Armenia și-a exprimat disponibilitatea pentru proiecte de infrastructură regională susținute de Washington, inclusiv pentru construcția unei rute de transport care să lege Azerbaidjanul de enclava Nahicevan prin teritoriul armean. Autoritățile de la Erevan mizează pe sprijin american în procesul de integrare și diversificare a relațiilor externe, pe fondul deteriorării relațiilor cu Moscova.

Georgia, la rândul său, a transmis semnale de apropiere față de SUA. Premierul Irakli Kobahidze a declarat, în cadrul unei întâlniri la Tbilisi cu asistentul secretarului de stat american pentru securitate civilă, democrație și drepturile omului, Uzra Zeya, că guvernul georgian este pregătit pentru „abordări pragmatice și echilibrate” în relația bilaterală.

O prezență americană care depășește retorica „noii doctrine Monroe”

Extinderea angajamentului american în Caucazul de Sud contrastează cu retorica promovată de administrația Trump privind o reorientare strategică spre emisfera vestică, evocată de analiști drept o reinterpretare a doctrinei Monroe. În timp ce Washingtonul a redus implicarea directă în unele teatre externe, inclusiv prin limitarea sprijinului bilateral pentru Ucraina, consolidarea poziției în Caucaz indică o abordare selectivă, orientată către regiuni-cheie pentru competiția cu Rusia și China.

Prezența sporită a SUA în proximitatea granițelor sudice ale Federației Ruse poate genera noi tensiuni cu Moscova, care percepe extinderea cooperării de securitate dintre statele din Caucaz și NATO drept o amenințare directă la adresa intereselor sale strategice. Din perspectiva Kremlinului, apropierea Azerbaidjanului, Armeniei și Georgiei de structurile occidentale reduce influența rusă într-un spațiu considerat esențial pentru securitatea națională.

Prezenta german-europeană în Asia Centrală

Pe un alt front, Uniunea Europeană își intensifică prezența în Asia Centrală, regiune tradițional legată de Rusia prin mecanisme economice și de securitate post-sovietice. La 11 februarie, ministrul german de externe Johann Wadephul s-a întâlnit la Berlin cu omologii din Turkmenistan, Tadjikistan, Kârgâzstan, Uzbekistan și Kazahstan. Discuțiile au vizat cooperarea energetică, securitatea resurselor și prevenirea eludării sancțiunilor impuse Rusiei.

Germania urmărește diversificarea surselor de energie și accesul la materii prime, inclusiv din Kazahstan, în timp ce Bruxelles-ul pregătește al 20-lea pachet de sancțiuni împotriva Moscovei. Pentru prima dată, măsurile restrictive ar putea viza entități din state central-asiatice suspectate de facilitarea exporturilor către Rusia.

Kazahstanul, stat care se învecinează direct cu Federația Rusă, încearcă să mențină un echilibru între parteneriatul tradițional cu Moscova și deschiderea către Occident. Interesul simultan al UE și al SUA pentru regiune indică o competiție geopolitică în creștere într-un spațiu considerat până recent parte a arhitecturii de securitate ruse.

Rusia între supraextindere și erodarea influenței regionale

În contextul angajării masive în războiul din Ucraina, Rusia poate fi considerată parțial prinsă pe picior greșit în Caucazul de Sud și, într-o anumită măsură, în Asia Centrală. Nu este vorba neapărat despre o surpriză strategică venită din partea SUA sau a Europei, ci despre efectele propriilor ambiții care au generat o supraextindere geopolitică, lucru care limitează acum capacitatea Moscovei de a reacționa eficient într-un spațiu considerat tradițional parte a „vecinătății apropiate”.

Războiul din Ucraina a absorbit resurse militare, logistice și financiare considerabile, reducând flexibilitatea strategică a Kremlinului. Redistribuirea trupelor și a echipamentelor, presiunea economică generată de sancțiuni și necesitatea menținerii unui efort susținut pe frontul ucrainean au diminuat capacitatea Rusiei de a proiecta forță și de a interveni decisiv în alte teatre regionale.

Cazul Armeniei este ilustrativ. După evoluțiile din Nagorno-Karabah și ofensiva rapidă a Azerbaidjanului, reacția limitată a Moscovei a afectat percepția asupra rolului său de garant de securitate în cadrul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă. Pentru Erevan, această situație a reprezentat un semnal că diversificarea parteneriatelor externe devine o necesitate strategică, deschizând astfel spațiu pentru implicarea occidentală.

În Caucazul de Sud, Rusia a funcționat timp de decenii ca arbitru indispensabil între Baku și Erevan, menținând un echilibru controlat al tensiunilor. Consolidarea relațiilor dintre Statele Unite și Azerbaidjan, deschiderea Armeniei către sprijin american și relansarea dialogului dintre Tbilisi și Washington reduc marja de manevră a Moscovei și erodează mecanismul tradițional prin care aceasta își conserva influența.

În Asia Centrală, procesul este mai lent, dar similar ca direcție. State precum Kazahstanul adoptă o politică externă multivectorială, menținând relații funcționale cu Rusia, dar aprofundând în același timp cooperarea cu Uniunea Europeană, Statele Unite și China. Moscova nu pierde controlul complet asupra regiunii, însă își vede diminuat monopolul de influență.

În acest context, Rusia nu este complet surprinsă de dinamica regională, însă capacitatea sa de reacție este constrânsă. Deschiderea unui nou front de tensiune ar implica riscuri majore: deteriorarea relațiilor cu Turcia, complicarea raporturilor cu Iranul și destabilizarea suplimentară a flancului sudic. În plus, o reacție disproporționată ar putea accelera exact procesul pe care Moscova încearcă să îl prevină – apropierea statelor din regiune de structurile occidentale.

Astfel, Rusia trece treptat de la statutul de hegemon regional incontestabil la cel de actor important, dar contestat, evoluțiile sugerând în ansamblu o reașezare a influențelor în vecinătatea sudică a Rusiei.