O Europă divizată de centenare. De la Paris la Varşovia

H.D. Hartmann / 12 noi 2018 / 13:45
EXCLUSIV

Ieri la Paris, sub o ploaie torenţială, a fost celebrată ziua Armistițiului. Un secol de când Marele Război, așa cum a fost denumită prima conflagrație mondială, s-a încheiat. Milioane de oameni au murit. Arma preferată a armatei germane a fost "cățeaua", mitraliera care seceră fără milă. 

Tot în acest război s-a descoperit utilitatea tranșeelor şi a fost folosit primul tanc. Legendara sarjă poloneză atunci s-a născut. Un carnagiu care nu mai fusese văzut de la războiul troian, se încheiase prin căderea a patru imperii europene. Trei regi ai acestor imperii erau veri primari. Cu doar 15 ani înainte țarul Rusiei, împăratul Germaniei şi regele Mării Britanii (împărat al Indiei) fuseseră la înmormântarea matriarhului lor, regina Victoria. Imperiul Otoman, susținut de Marea Britanie se prăbușea deoarece luptele de eliberare națională ale popoarelor din interiorul acestuia loveau trunchiul însuși al semilunii. Franța, datorită aventurii militare a lui Napoleon al III-lea pierduse Alsacia şi Lorena, intra în acest război tocmai pentru a își elibera provinciile. În numele identității naționale şi mândriei franceze. Toate puterile europene, de fapt, se luptau pentru dominația asupra bătrânului continent.

Realitatea acelui armistițiu a fost pe cât de prozaică pe atât de nenorocită. 

Așa cum Clemenceau al Franței va introduce prin tratatul de pace impus Germaniei sentința celei de-a doua conflagrații mondiale, așa şi ieri, Macron, contemplând morții acelui război, a semănat vântul care se va transforma în furtuna pe care cu toții o aşteptam. 

În același timp la Varşovia s-au comemorat 100 de ani de la independența Poloniei. După 123 de ani de ocupație străină, pe ruinele Europei distruse, Polonia își va vedea visul cu ochii. Un nou stat național, aflat în hotare istorice firești şi logice. Alături de ea, se ridicau națiuni şi state națiune care aveau un îndelung format de luptă națională. Deşi fraza lupta națională este, în accepţiunea decolorată a lui Macron, un act de trădare a tranziţiei sexuale pe care lumea o cunoaște astăzi, celebrările de ieri au purtat semnul distinct şi tandru al doliului. În sens opus, prin discursul său, Macron a reușit să insulte practic toate țările care s-au eliberat de sub dominația imperiilor fie ele francez, țarist, austro-ungar, german sau otoman.

În fapt, tot Estul Europei a devenit independent în anul de grație 1918. Anul în care a început decăderea Franței (nici astăzi încheiată) ca putere europeană, alături de Anglia care va dispărea colonial abia după finalul războiului încheiat în 1945, şi intrarea a două supraputeri pe scena istoriei - SUA şi URSS, a fost deci şi anul renașterii naționale a unor întregi zone ale continentului european. Polonia, cunoscută  pentru dârzenia sa istorică în fața Germaniei şi Rusiei, a celebrat deci un secol de identitate națională, de independență națională şi de construcție națională.

Macron, ca orice produs al şcolii marxiste de spălare a creierului, a declarat ieri că a fi naționalist înseamnă a fi trădător. Cu ochii mici, plini de ură, cu o gestică severă din mic şi neîmplinit Napoleon, acest falsificator al istoriei uită că soldații francezi au murit pentru eliberarea Franței, ocupate de către armatele kaiserului. Acei soldaţi, sub comanda unor mareșali care şi-au ascuţit săbiile pe câmpul luptei naționale au murit pentru o Franța, nici de cum pentru o idee de unitate europeană sau măcar vest europeană. Parisul sub ocupația trupelor germane este demult intrat în folclorul urban şi cel mondial. Acei soldați  au murit pentru o națiune şi nici de cum pentru leproşii globalişti de astăzi, care jucând comedia mută a lui Chaplin, declanșează prin retorică lor antistatală şi antinațională, tocmai dezastrul care va urma în viitor.

Polonia a vorbit ieri la un timp prezent, dar diferit de cel al birocrației europene întrunite la Paris. În afară de birocratul renegat tocmai de propria țară, Donald Tusk, Polonia a reamintit lumii că independența să națională a costat viața unor întregi generații de polone. Tusk a uitat de luptă națională poloneză şi a folosit limbajul nivelator şi absurd al noii Europe. Polonezii însă, cei care au votat împotriva lui atunci când a fost ales la Consiliul Europei, nu au uitat.

Discursul lui Macron a fost deci o reușită a falsului ideologic şi exemplu de mistificare a istoriei. Refuzând naționalismul francez al secolului trecut, mai ales acum în epoca marilor invazii migraţioniste pe care tânărul francez la încurajează, parizianul a vrut să dea o lecție de modernitate. A reuşit doar să insulte țările ieșite din capcană imperială westfaliană.

Alături, în primele locuri se aflau, desigur, reprezentanții marilor puteri europene de atunci şi de astăzi. Doamnele erau îmbrăcate în negru, pentru că era totuși vorba despre comemorarea a milioane de morți. Numai doamna Iohannis s-a îmbrăcat ca la nuntă. A uitat că anul 1918 a însemnat ridicarea țării sale de sub ocupație străină şi sacrificiul unei generații întregi pentru identitate națională şi independență. Doliul purtat pentru soldaţii morţi sub steagul țării tale este o formă înaltă de iubire de țară. El se poartă cu mândrie. Ieri, la Londra, strănepoata reginei Victoria, regina Elisabeth a II-a, alături de cele două viitoare suverane ale Angliei, a fost în haine de doliu. Doamna Macron l-a purtat, cu demnitate şi distincție, pentru soldaţii francezi căzuți la Marna sau Verdun, unde s-a strigat pentru prima dată  "Ils ne passeront pas! Ei nu vor trece!", anunțând românescul "pe aici nu se trece". Doamna Iohannis nu a purtat doliu. Părea că era doar invitată la palat, la şampanie.

Atunci, în 1918 românii, ca şi francezii, erau mândri de naționalismul lor. De marile lor victorii naționale. Astăzi, sub ploaia enervantă a Parisului şi în disprețul istoriei, unul ca Macron ne-a spus că trebuie să ne fie rușine.

Articole Recomandate


POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES

Copyright 2018 - Toate drepturile rezervate.
defense.n-nxt.24