“Invaziile barbare” sau cum a pierit Canada ca națiune

H.D. Hartmann / 22 ian 2019 / 13:57
trudeau trump
EXCLUSIV
trudeau trump

“Invaziile barbare” este titlul unui celebru film canadian, al genialului regizor francofon Denys Arcand. Pelicula din 2003 este continuarea primului mare film canadian modern, de limbă franceză “Declinul imperiului american”, prezentat în 1986. 

Dacă în 1986 pimul film a fost considerat o capodoperă, cel de-al doilea a fost ignorant complet. Eu însumi l-am urmărit într-un cinematograf absolut gol. Canadienii pierduseră deja lupta pentru propria lor existență națională. Canada din 2003 era comatică cultural si decedată cerebral.

Cine cunoaște subtilitățile socio-istorice și cultural-politice canadiene, pentru cine înțelege imensa prăbușire a celui de-al doilea imperiu britanic, așa cum a fost această țară desenată de către marii strategi ai epocii victoriene din Londra, cele două filme reprezintă începutul și sfârșitul scurtului dialog al Canadei cu propriul său destin national. La decenii diferență între ele, cele două filme reprezintă, așa cum îmi spunea mie un fost prim ministru canadian (înainte de a se sfârși într-un pat de spital mizerabil al sistemului canadian de sănătate gratuit și universal, tocmai de el promovat și construit), oficializarea eșecului Canadei în fața istoriei.

Pe acel pat de spital, unul dintre cei mai puternici oameni politici ai istoriei contemporane canadiene îmi declara uluit că atunci când a tăiat panglica inaugurală a spitalului în care ne aflam, era mândru. Acum, internat și aștepând dialogul cu eternitatea, era uluit că nu știuse niciodată că spitalul nu avea aer condiționat și nici saloane private, deși guvernul său plătise pentru ele. Se uita la ușile ruginite și realiza decadența totală, absolută a Canadei sale globaliste. Construit pe principiile comuniste al gratuității pentru cei mulți, nimeni nu îi spusese acelui marxist al anilor 70, dintr-o Canadă sufocată de maoism și anti-americanism feroce, că sistemul de sănatate gratuit nu oferea nici măcar muribunzilor dreptul la individualitate. Ministrul avea să descopere acest adevăr, îngrozit, decenii după ce promovase populismul grețos al binelui gratuit oferit de către stat.

Tocmai acest episod mi-a fost evocat când am citit (plin de uimire, dar și de adânc cunăscător al lentului proces al disoluției canadiene de pe harta istoriei universale) scrisoarea redactată de către 140 de intelectuali candieni, de ambele limbi (engleză și franceză) către președintele Xi al Chinei. Printre cei 140 de semnatari al pateticului, deopotrivă inutilului, papirus marxist, se află și cinci foști ambasadori canadieni la Beijing, truditori la vremea  lor, ai progresismului comunistoid și maoist. Aceștia scriu mărețului împărat, îngreunați de obidă, despre detenția a doi canadieni, arestați în decembrie anul trecut. Cerșesc de fapt, fără alte argumente decât loialitatea lor dovedită și atașamentul lor la ideile comunismului maoist, eliberarea celor doi arestați în China. Aceștia doi sunt acuzați pentru spionaj. Definiți ca fiind pericol la adresa securității naționale chineze, cei doi cetățeni canadieni, sunt încarcerați în condiții maoiste, dure și aspre. Pentru orice marxist de speță nouă sau veche, dacă un dialectician conservator ar fi închis la Sing Sing și înfometat, aplauzele lor nu ar mai conteni. Dacă însă unul de al lor tremură de frig sub pătura subțire, printr-o celulă umedă, corul transgender-apocaliptic se va revărsa într-o arie a protestului despre inumanele condiții de detenție și gravelor încălcări ale drepturilor omului.

 

Otawa și-a pierdut de decenii vocea

 

Filipica canadiană este de un ridicol absolut. În primul rând pentru că nu face decât să dovedească celor care cunosc adevarată putere a Canadei pe scena mondială, că Otawa și-a pierdut de decenii vocea sa. Canada nu mai există de mult și nu  mai contează, de cel puțin o generație, pentru puterile lumii. Este un gramofon stricat, prin care se aud doar frânturile minciunilor progresiste ale anilor 60-70, ani în care, aflată sub umbrela de securitate nucleară a SUA, intangibilă deci, această țară ajungea de la zero datorii publice la sutele de milarde din anii 80, în numele unei democrații cooperatiste și a unei economii a micului consumator de dumincă. Prăbușirea totală economică din anii 90 (din care nu și-a mai revenit niciodată) și apoi cea politică din anii 2000 au exclus această țară din corul puterilor mondiale. Schelet al unei strategii liberale cu accente socialiste, astăzi eșuate, Canada, scrie răvașe Chinei, implorând milă pentru doi cetățeni ai săi care, în mod clar, acționau (progresist) pentru terțe puteri mondiale. Căci, ceea ce puțini știu, este că de decenii, diplomații canadieni nu au mai avut nici loialitatea și nici subtilitatea reprezentării propriei țări. Astfel, singular în istoria multimilenară a artei diplomatice, diplomații canadieni acreditați în lume, au îmbrățișat și susținut cauze economice și politice ale altor state, pentru a ascunde puținătatea sau totala lipsă de substanță a mandatului lor canadian. Așa s-a ajuns, spre exemplu, ca insignificanți ambasadori canadieni la București, să se alăture campaniei anticorupție, violent sponsorizată de către puteri europene vestice sau estice, fără ca mandatul lor să aibă vre-o legătură cu interesele canadiene în România (care sunt practic inexistente).

Astăzi, China produce mai mulți miliardari pe an, decât întreaga lume vestică industrializată într-un deceniu. Este o constatare amară dar și o expresie a realității economice mondiale pe care Canada nu a mai fost capabilă să o înțeleagă. Scrisoare ridicolă a celor 140 de canadieni, pompos declarați intelectuali, exprimă o nedumerire reală a acestor marxiști de caviar, care au militat pentru progresul socialist al țării lor și observă, cu șoc și groază, că sunt arestați de tocmai pe cei pe care îi emulaseră. Iar scrisoarea lor, este tocmai strigătul de spaimă, de refuz al unei realități ireversibile. China nu mai este comunistă decât în domeniul securității și armatei sale naționale. Altfel, comportamentul său economic si politic este la fel ca al oricărei puteri aflate în drumul său spre apogeul dominației globale. Pentru China, finețurile progresiste, care mai ieri îi erau necesare pentru a îndulci imaginea sângeroasă a dictaturii maoiste, nu mai au loc atunci când trebuie să hrănească un milliard și jumătate de oameni.

 

Canadienii s-au văzut să accepte singura lor șansă

 

Comunismul maoist alături de ideologia progresistă manipulatoare, nu le mai pot asigura chinezilor cele trei boluri de orez pe zi, contractul maoist (sau imperial, căci, de la unificarea chineză sub Qin Shi, contractul social al orezului a fost chintesența oricărei arhitecturi statele chineze) fiind înlocuit de un capitalism feroce promovat de către de o și mai feroce dictatură a dezvoltării. Cum canadienii nu au mai cunoscut o dictatură a dezvoltării de două secole, de pe timpul companiei Hudson Bay (companie privată mai veche decât țara însăși și care a impus politici demografice accelerate precum și industrializarea la scara unui continent prin legi pur dictatoriale anulate doar în anii 60 ai secolului trecut), aceștia nu mai înțeleg duritatea jocul global. Căci, la Ottawa, arestarea celor doi agenți de influență canadieni, (care astăzi au parte de un regim sever restrictiv cu perioade ale zilei fară lumină sau cu nopți albe datorită megafoanelor instalate în celulele lor) a fost percepută ca un accident. Epuizând minisculele lor capacități diplomatice și rămași fără micile lor coterie ideologice, canadienii s-au văzut nevoiți, prin această scrisoare, să accepte că singura șansă a lor este apelul la leaderul maxim din Beijing.

Scrisoarea este scrisă într-un cod străvechi al marxismului. Diplomații canadieni scriu șefului lor ideologic, singurului comunist rămas în lume. Cum adică, noi cei care de decenii promovăm progresismul egalitar, nivelator, promovăm globalismul versus identitate națională, noi cei care adulăm internaționalismul fără granițe, tocmai pe noi ne arestați.

Eșecul canadian tocmai în această mirare a intelectualului canadian vândut se definește. Căci lupta nu este între inexistenta diplomație canadiană (nulitatea ei s-a vazut și în recentul dezastru diplomatic cu Arabia Saudită) și China, ci între SUA si China. Cum Trudeau, transgenderul purtător de ciorapi diferiți la culoare, nu se poate adresa lui Trump pentru ajutor, după ce s-a așezat ca un fraier alături de Macron în lupta sa anti americană, canadienilor le mai ramâne doar apelul la comuniunea de vise și minciuni maoiste a tinereții lor.

Exact ca în mecanica oricărei invazii barbare, singurul câștigător al istoriei este cel care îi înțelege pe barbari, contopind obiectivelor celor două părți aflate în dispută. Canada nu a înțeles că drumul Chinei de astăzi nu poate fi nici progresist nici egalitar. Forța contractului său social, ambiția de a fi imperiul lumii, de a prelua construcția umanității (și de a călatorii spre stele dacă este nevoie pentru ca să reușească), au dus la primul chinez calcând pe lună. Acoperind simetric urma pașilor americani, replică identică și imagologică a capitalismului versus socialism, de data aceasta națiunea chineză versus umanitate, atașând un nou steag, China de astăzi nu mai este nici comunistă, nici progresistă, nici egală cu ceilalți.

 

Trudeau, martorul unui dezastru

 

Drogată de sistemele ei libertine, analfabetă până la a spune ca este o mîndrie să nu ști a citi, putredă moral și inexistentă politic, îngropată de etici false și de aroganțe insultătoare, pedepsind libertatea gândului și eliminând dreptul la opinie critică, Canada contemporană este capabilă numai să scrie plângăcioase cuvinte. Gloria celui de-al doilea tron britanic, acolo de unde ar fi trebuit relansat imperiul în cazul în care barbarii ar fi câștigat invazia Regatului Unit, se reduce doar la peripatetice interjecții și jalnic schenuat. Canada nu a înțeles că împăratul care a propus lumii ca drumul mătăsii să fie destin global și viitor spațial, se luptă cu un miliardar, ajuns prin jocul istoriei, în Biroul Oval. Între cei doi se duce lupta istorică care va definii secolului pe care il parcurgem deja.

Ironia ucigașă face ca la 24 Sussex, reședința primului ministru de la Ottawa, să își schimbe ciorapii multicolori, fiul unui progresist și al soției sale, care pe lângă rolul de primă doamnă, împlinea pasional iubirea pentru senatorul american Ted Kennedy (sau pentru actorul Jack Nicholson conform propriilor mărturisiri). Micul Trudeau va fi astfel martorul dezastrului national al țării sale. Cei doi prizionieri canadieni pot să aștepte doar mila celor doi președinți, american și chinez, care se vor apleca asupra cazului lor doar dacă și când drumul mătăsii va fi renegociat. Din acel moment, Canada va mai fi doar teritoriu de tranziție a mărfurilor, închizând definitiv destinul său național.

Ca și cei doi canadieni aflați într-o închisoare comunistă, Canada va privi viitorul său tot din interiorul unei celule. De data aceasta celula va fi globală. Cum Londra a căzut defintiv în cursa lui Hamlet, a fi sau a nu fi europeană, cum Parisul repetă ciclic și violent celebra scenă a lui Cosette și Gavroche, Canada, cea niciodată femeie sau bărbat, cu dualitatea sa lingvistică fără însemnătate sau virilitate, va fi măturată din rândul marilor națiuni creatoare de istorie. Denys Arcand a avut dreptate în 2003. Nu declinul imperiului american s-a întâmplat, ci doar invazia barbară a Canadei. Defintivă și irevocabilă dispariție a unei națiuni.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției, textul aparține autorului

Articole Recomandate


CONTACT | POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE | POLITICA COOKIES

Copyright 2019 - Toate drepturile rezervate.
defense.n-nxt.25