''Super-arma'' Rusiei este un „Frankenstein” sovietic: De ce racheta Oreshnik este rudimentară, dar rămâne un coșmar pentru securitatea europeană

Specialiștii de la Institutul de Expertiză Criminalistică din Kyiv, care au analizat componentele rachetei sub privirile jurnaliștilor de la CNN, au oferit un verdict umilitor pentru orgoliul militar al Moscovei: rachetă cu care ruşii vori să-i sperie pe europeni la începutul anului 2026 este, în esență, un hibrid construit din tehnologie analogică de pe vremea lui Yuri Gagarin și resturi de componente fabricate în 2018.

Însă, pentru liderii occidentali precum Donald Trump, Emmanuel Macron sau Friedrich Merz, problema nu este rafinamentul electronic al rachetei, ci forța să brută și incapacitatea sistemelor actuale de a opri acest „monstru de fier” lansat din stratosferă.

Un „Frankenstein” sovietic

Umilința tehnologică a Moscovei este cel mai bine ilustrată de sistemul de navigație inerțială al rachetei, unde experții ucraineni au identificat un giroscop mecanic a cărui arhitectură nu s-a schimbat de șase decenii.

Mai mult, în locul microprocesoarelor de ultimă generație, plăcile de control ale rachetei Oreshnik folosesc tuburi electrice de tip sovietic, probabil krytroane, utilizate ca întrerupătoare electronice de mare viteză. 

Această dependență de un hardware analogic și de componente reciclate din proiecte abandonate în 2018 sugerează că Rusia nu a creat o armă nouă, ci a reușit să modernizeze rudimentar platforma RS-26 Rubezh (cunoscută în mediile de informații drept Kedr) pentru a crea o sperietoare strategică.

Arhitectură nu este pe deplin digitală, ceea ce confirmă că efortul rusesc de a eluda sancțiunile se bazează mai degrabă pe „canibalizarea” stocurilor vechi decât pe inovație proprie.

Oreshnik o „armă de propagandă”, dar și un coșmar pentru securitatea europeană

Totuși, această „rudimentaritate” nu trebuie confundată cu inofensivitatea. Chiar dacă atacul asupra regiunii Lviv de pe 9 ianuarie 2026 a scos la iveală probleme grave de integritate structurală, doar patru din cele șase submunții ajungând la sol, viteza de peste 11 Mach transformă fiecare element lansat din Oreshnik într-un proiectil devastator.

Racheta Oreshnik este, în esență, o „armă de propagandă” cu efecte cinetice reale: un focos de 150 kg care lovește cu 3.700 de metri pe secundă nu are nevoie de explozibili pentru a genera distrugeri echivalente cu 50 kg de TNT, bazându-se exclusiv pe masă și viteză.

Principala problemă pentru Ucraina și pentru aliații săi din NATO rămâne faptul că sistemele Patriot PAC-3 sau SAMP/T nu au fost proiectate să intercepteze rachete din această clasă, lăsând orașele europene vulnerabile în fața unui atac care poate ajunge de la Kapustin Yar la granița poloneză în doar câteva minute.

Din punct de vedere strategic, utilizarea repetată a Oreshnik este un exercițiu de Realpolitik sângeros prin care Putin testează pragul de toleranță al Occidentului. Deși analiștii militari subliniază că precizia este mediocră, cu o marjă de eroare de peste 100 de metri, valoarea sa ca instrument de teroare psihologică este imensă.

Faptul că Rusia este dispusă să consume arme scumpe și complexe pentru a lovi infrastructura civilă din spatele frontului, la doar câțiva kilometri de teritoriul UE, arată o desperare strategică dublată de o dorință de a forța negocierile în termenii Moscovei.

Chiar dacă tehnologia este de muzeu, viteza sa rămâne un fapt împlinit împotriva căruia Europa nu are încă un răspuns defensiv eficient.

În concluzie, Rusia luptă cu tehnologia anilor '60, dar profită de un vid în apărarea antiaeriană globală. Oreshnik nu este o minune a ingineriei moderne, ci un glonț de fier de dimensiuni colosale, lansat cu o viteză care anulează orice eroare de calcul electronic. 

În această nouă etapă a războiului, întrebarea nu mai este cât de avansată este racheta rusească, ci cât de repede pot statele NATO să dezvolte interceptoare hipersonice înainte ca această „propagandă cinetică” să lovească o țintă de importanță vitală pe continent.