Practic, fiecare dintre cele patru state mediteraneene a transmis, separat, dar convergent, mesajul că harta pe care Tripoli a depus-o la ONU în mai 2025 (construită pe controversatul Memorandum turco-libian și pe o interpretare selectivă a dreptului mării) nu are nicio valoare juridică în fața vecinilor săi din regiune.
Roma a fost cea mai recentă voce care s-a adăugat acestui cor de respingere, printr-o scrisoare oficială transmisă la ONU pe 26 mai 2026.
În textul ei, Italia respinge categoric limitele exterioare ale platformei continentale revendicate de Libia, susținând că acestea îi violează drepturile garantate de dreptul mării, mai exact la est de meridianul 15°10′E și la vest de meridianul 13°50′E, exact coordonatele stabilite de Curtea Internațională de Justiție de la Haga în 1985, în celebra cauză privind platforma continentală dintre Libia și Malta.
Cu alte cuvinte, Roma acuză Tripoli că încearcă, pur și simplu, să deplaseze spre nord o frontieră maritimă pe care justiția internațională o fixase deja, în urmă cu patru decenii, printr-o decizie obligatorie. Italia nu s-a limitat, însă, la o respingere seacă, ci a cerut explicit Libiei deschiderea unor negocieri pentru rezolvarea problemelor rămase nesoluționate.
Tunisia a mers pe un drum similar, dar și mai vechi cronologic. O declarație verbală depusă la ONU încă pe 19 aprilie 2026, prin care Tunisul descrie delimitarea libiană drept ilegală și excesivă, aflată în contradicție flagrantă cu jurisprudența internațională.
Tunisul invocă, la rândul său, o decizie a Curții de la Haga (din 1982, privind exact platforma continentală dintre cele două state) alături de acordul bilateral de implementare semnat în 1988. Respingând în întregime liniile libiene, Tunisia a cerut, ca și Italia, un dialog sincer și de bună-credință asupra zonelor maritime, nu impunerea unilaterală a unor frontiere noi.
Pentru a înțelege de ce aceste două scrisori cântăresc atât de mult, trebuie privit înapoi la originea întregii dispute, mai precis la Memorandumul semnat în noiembrie 2019 între Turcia și guvernul de la Tripoli, recunoscut la acea vreme de ONU, prin care cele două părți și-au delimitat reciproc zone economice exclusive ignorând complet prezența insulelor grecești Creta, Kasos, Karpathos, Kastellorizo și Rodos între coastele turcă și libiană.
Acordul a fost catalogat de Uniunea Europeană drept o încălcare a drepturilor unor state terțe și a dreptului mării, fără niciun efect juridic pentru acestea, iar Grecia l-a numit, la momentul respectiv, pur și simplu „absurd din punct de vedere geografic”.
Practic toate statele importante din regiune, de la Cipru și Egipt la Malta, Franța sau Italia, au protestat la vremea aceea împotriva acestui acord, însă abia acum, prin scrisorile oficiale ale Romei și Tunisului, protestul se transformă într-un front juridic coordonat, susținut de hotărâri obligatorii ale Curții Internaționale de Justiție.
Pe teren, Grecia nu a stat, în tot acest timp, doar la masa diplomației. Atena a demarcat și a acordat licențe pentru explorări de hidrocarburi la sud de Creta, inclusiv companiei americane Chevron, pe suprafețe care se suprapun exact peste zona pe care Libia o revendică în baza memorandumului cu Turcia, confirmând astfel, în practică, poziția grecească privind linia mediană dintre cele două coaste.
Dincolo de chestiunile tehnice și juridice, episodul spune ceva și despre calculul strategic al Ankarei. Implicarea tot mai activă a Turciei în Libia, prin sprijin politic, energetic și de informații pentru autoritățile de la Tripoli, este văzută în mediul de analiză drept un efort calculat de a exploata o fereastră de oportunitate regională, profitând de faptul că Rusia rămâne concentrată pe războiul din Ucraina, iar Statele Unite și Marea Britanie își îndreaptă atenția prioritar spre securitatea energetică din Orientul Mijlociu.
Doar că, exact în această fereastră pe care Ankara o credea favorabilă, patru state riverane, două dintre ele membre NATO și UE, au reușit să se coordoneze rapid și să transforme un protest diplomatic izolat al Atenei într-un front juridic comun, susținut de jurisprudență internațională obligatorie.
Pentru Libia, această convergență înseamnă că harta pe care a depus-o la ONU în 2025 nu mai este contestată doar de un vecin nemulțumit, ci de aproape toată coasta mediteraneană din jurul ei, iar pentru Turcia, înseamnă că fundamentul juridic al propriului memorandum cu Tripoli este, acum, mai fragil decât a fost vreodată de la semnarea lui, în 2019.
„Spiritul Anchorage” a fost anulat: Rusia este forțată să accepte realitatea frontului. Eșecul solicitării privind cedarea teritorială a regiunii Donbas bate la ușile Moscovei
