Costurile ascunse ale păcii cu Iranul: De ce acordul dintre Washington și Teheran este o bombă strategică cu ceas

Aparatul guvernamental de la Washington și liderii din Teheran au convenit de urgență asupra unui armistițiu de 60 de zile, formalizarea să electronică urmând să fie confirmată printr-o ceremonie oficială la Geneva. Iluzia că regimul teocratic iranian a capitulat în mod real este demontată instantaneu de comportamentul politic al Teheranului.

Este complet nerealist să ne imaginăm că un stat cu o cultură strategică milenară, bazată pe rezistență și martiriu, va accepta o pace durabilă și sinceră cu Statele Unite după ce forțele americane i-au eliminat fizic întreaga conducere politică și religioasă, inclusiv pe fostul lider suprem Ali Khamenei.

Acordul cu Iranul este doar o pauză tactică de 60 de zile?

Noul lider, Ayatollahul Mojtaba Khamenei, și președintele parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, folosesc acest respiro de 60 de zile exclusiv ca pe o pauză tactică necesară pentru reorganizarea internă, refacerea stocurilor de rachete și deblocarea activelor financiare înghețate în străinătate, prezentând intern acordul drept o capitulare a Washingtonului în fața rezistenței islamice.

Din punct de vedere tehnic și logistic, afirmația președintelui american potrivit căreia Strâmtoarea Hormuz este deja deschisă parțial reflectă o neînțelegere crasă a realităților mediului naval. Forțele navale iraniene au minat masiv acest canal strategic prin care tranzitează o cincime din petrolul mondial. Procesul de deminare completă nu se poate realiza prin simple decrete politice, ci necesită operațiuni militare navale complexe care vor dura luni de zile şi la care vor fi împinși şi europenii să participe. 

Pacea fragilă din Orientul Mijlociu

Companiile internaționale de transport și marile sindicate de asigurări maritime au avertizat deja că nu vor trimite nave comerciale în zonă doar pe baza asigurărilor verbale ale Casei Albe, fiind conștiente că riscul de distrugere prin mine marine sau atacuri asimetrice persistă. Mai mult, pretenția Teheranului de a percepe taxe de tranzit în strâmtoare sub control propriu sabotează direct principiul libertății de navigație susținut de statele europene din grupul G7.

O altă fisură majoră a acestui aranjament este excluderea totală a intereselor de securitate ale Israelului din textul memorandumului. Deși partenerii din Pakistan și Qatar au negociat oprirea ostilităților pe toate fronturile, guvernul condus de Benjamin Netanyahu a refuzat să se considere legat de termenii stabiliți peste capul său de către administrația Trump. Forțele de Apărare ale Israelului mențin controlul teritorial în sudul Libanului și continuă loviturile aeriene împotriva infrastructurii Hezbollah, generând riscul permanent de a arunca în aer întregul acord de la Geneva.

 Ministrul israelian al apărării, Israel Katz, a fost extrem de clar, susținând că armata nu se va retrage din pozițiile ocupate, iar Israelul își rezervă dreptul de a bombarda direct instalațiile nucleare din Iran dacă Teheranul reia îmbogățirea uraniului.

Acordul amână, dar nu rezolvă, problema nucleară iraniană. Donald Trump a cedat deja în fața Teheranului, admițând public că Iranul va putea menține un program de îmbogățire a uraniului la nivel scăzut, deși eliminarea totală a capacităților atomice a fost pretextul oficial al declanșării războiului.

Cu peste 400 de kilograme de uraniu îmbogățit aproape de nivelul militar ascunse în instalații subterane protejate, regimul iranian păstrează intactă capacitatea de a relua cursa pentru bomba atomică în momentul în care negocierile din cele 60 de zile vor eșua. 

Amenințarea președintelui american că va relua bombardamentele în caz de nerespectare a termenilor demonstrează că acest document nu reprezintă un tratat de pace, ci doar o suspendare temporară a unui conflict regional pe care Washingtonul s-a dovedit incapabil să îl finalizeze printr-o victorie strategică clară.